Noaptea dinaintea Ajunului de Crăciun, luminile festive străluceau în fiecare colț al orașului. Familiile se adunau, râdeau, iar străzile erau pline de forfotă, acompaniate de colinde ce răsunau din magazinele decorate cu brazi împodobiți.
M-am plimbat printre oameni, simțindu-mă tot mai singură pe măsură ce privirile mele se pierdeau printre ornamentele colorate din vitrine. Una dintre ele era plină cu globuri pictate cu peisaje de iarnă.
„Mama le iubea,” am șoptit pentru mine.
În fiecare an, alegeam împreună câte un glob nou pentru brad, beam ceai cald și urmăream filme vechi. Dar anul acesta eram singură.
Dintr-o dată, am văzut o bătrână care încerca să-și tragă un geamantan greu prin zăpada de pe trotuar. Un impuls m-a făcut să mă apropii de ea.
„Doamnă, aveți nevoie de ajutor?” am întrebat-o.
Fața i s-a luminat cu o ușurare evidentă. „Oh, Dumnezeu să te binecuvânteze, draga mea. Mă numesc Ana. Am venit să îmi surprind fiica, Maria, de Crăciun. Au trecut ani de când nu am mai văzut-o.”
„Ce frumos,” i-am spus, zâmbind. „Aș putea să vă însoțesc.”
Ochii ei au licărit de bucurie. „Ar fi minunat.”
Am pornit împreună, iar Ana s-a sprijinit de brațul meu. În acea seară, să fiu alături de cineva mi-a dat un sentiment neașteptat de bine.
Telefonul meu a sunat brusc. Pe ecran apărea numele „Alin.” Șeful meu. Am oftat.
„E șeful meu,” i-am spus Anei. „De obicei nu mă sună cu vești bune.”
Ea a zâmbit cu un umor amar. „Șefii rareori o fac.”
„Probabil că vrea să-i fac ceva absurd, cum ar fi să îi împodobesc bradul.”
„În Ajunul Crăciunului?” a spus Ana, cu sprâncenele ridicate. „Sună… exagerat.”
Am respins apelul, încercând să îmi păstrez calmul. „Dar în seara asta vreau să vă ajut.”
„Îți mulțumesc, draga mea. Maria va fi surprinsă.”
Când ne-am apropiat de adresa pe care mi-o spusese Ana, am simțit o ușoară emoție pentru ea, sperând ca reuniunea să fie una memorabilă.
„Am ajuns,” i-am spus, oferindu-i un zâmbet încurajator. „Ești pregătită?”
Ana a dat din cap, iar ochii i se umezeau de lacrimi. „Da, draga mea.”
Am urcat împreună treptele și am bătut la ușă.
O tânără a deschis ușa, părând ușor derutată. „Pot să vă ajut cu ceva?”
Ana a făcut un pas înainte, vocea tremurând de emoție. „Maria, sunt mama! Am venit să te surprind.”
Tânăra și-a scuturat capul. „Îmi pare rău, dar mama mea este deja aici. Cred că ați greșit adresa.”
Am simțit cum inima Anei se frânge. M-a privit, confuză și rușinată.
„Ana,” i-am spus încet, „nu ai o fiică pe nume Maria care să te aștepte aici, nu-i așa?”
Ea și-a ferit privirea, copleșită de jenă. Telefonul meu a sunat din nou, cu numele lui Alin afișat pe ecran. Am răspuns.
„Trebuie să vii la birou, acum,” mi-a spus Alin pe un ton iritat. „Dacă nu vii, consideră-te concediată.”
Furia clocotea în mine. M-am uitat la Ana și la stradă. Am oftat adânc.
„Hai, Ana,” i-am spus. „Trebuie să merg la muncă.”
Pe drum, am mers în tăcere. Îmi părea rău că fusese înșelată speranța Anei, iar când am ajuns la birou, Alin mă aștepta, furios.
„Te-ai decis în sfârșit să apari?” a spus el cu sarcasm. „Crezi că aici e o glumă, Mara?”
„Ajutam pe cineva,” am spus, calmă. „Am crezut că e important.”
„Ajutai? Aici nu e loc pentru caritate. Ești concediată.”
M-a izbit ca un val. În timp ce-mi strângeam lucrurile, m-a cuprins o liniște ciudată. Plecarea părea eliberatoare.
Ajunsă acasă, am simțit că liniștea Crăciunului era insuportabilă. Am deschis ușa și m-am gândit la Ana. Nu fusese o mincinoasă, doar singură. Ca și mine.
Un ciocănit la ușă m-a întrerupt. Alin era acolo, ținând globul de sticlă pe care Ana mi-l oferise.
„Am găsit asta pe birou,” a spus el, ușor stânjenit. „Mi-a amintit că uneori și cei singuri au nevoie de companie.”
Am zâmbit, surprinsă.
„Ai vrea să împărțim masa de Crăciun cu Ana?” am întrebat.
„Da,” a răspuns el, zâmbind la rândul său.
La casa Anei, căldura sărbătorii ne-a cuprins pe toți. Am râs, am povestit, și am împărtășit un Crăciun care ne-a reunit în moduri neașteptate.