Cristina credea că avea o viață normală, cu o căsnicie fericită și o casă fericită. Dar într-o zi, în timp ce organiza dulapul din camera ei, a dat peste telefonul secret al soțului ei. De ce avea el un alt telefon? Și de ce există un singur număr în agenda telefonică? În timp ce începe o cursă nebună pentru a afla adevărul, descoperă un secret care va schimba viețile lor pentru totdeauna…
Întotdeauna am crezut că aveam un control destul de bun asupra vieții mele. La 32 de ani, eram căsătorită cu soțul meu, Adrian, și eram mama lui Răzvan, fiul nostru de șapte ani. Dețineam un magazin de flori, care mergea excelent. Așadar, credeam că totul era bine.
Adrian, însă, muncea mult. Întotdeauna a fost partea mai ambițioasă a relației noastre și punea jobul pe primul loc.
„Dacă aș fi în locul tău, aș fi foarte frustrată, Cristina,” mi-a spus mama când Adrian a lipsit de la încă o cină în familie.
„Și eu sunt frustrată, mamă,” am recunoscut. „Dar datorită muncii lui, Răzvan poate merge la școală privată. Oricât de enervant este că lipsește tot timpul, jobul lui ne-a oferit oportunități.”
„Da, înțeleg,” a spus mama. „Dar, în același timp, ai grijă la el. Am un sentiment ciudat că se întâmplă ceva.”
Am dat din cap, dar nu am luat în serios.
Adică, eu și Adrian eram împreună de zece ani, căsătoriți de opt, și credeam că aveam o fundație solidă.
Până în ziua în care am găsit telefonul.
Nu căutam nimic suspect. Era doar o după-amiază obișnuită, și făceam curățenie în dulapul nostru. Răzvan era cu niște prieteni, având o seară de film, iar Adrian era la muncă.
„Mai bine faci ceva util, Cristina,” mi-am spus.
Partea lui Adrian din dulap era un dezastru total. Hainele erau îngrămădite la întâmplare, cutii vechi erau stivuite, iar pantofii erau aruncați peste tot.
„Mama ta ar fi rușinată,” am spus, dând ochii peste cap în timp ce scoteam șosete din colțul unui raft.
Dar acolo am observat o mică cutie zdrențuită, împinsă în colțul din spate al raftului.
Curiozitatea m-a copleșit, așa că am tras-o afară. Înăuntru, printre niște hârtii vechi și obiecte întâmplătoare pe care doar soțul meu le-ar păstra, era un telefon.
„Uau, n-am mai văzut unul de-ăsta de o eternitate,” am spus.
Era vechi, probabil de acum aproximativ 15 ani, cu un ecran crăpat și o carcasă uzată. Dar părea că fusese folosit recent, deoarece era pornit și nu avea praf pe el.
„De ce ai nevoie de un alt telefon? Și de ce îl ascunzi?” am întrebat camera goală.
Știam că a scotoci este o idee proastă. Dar, în același timp, nu înțelegeam ce pune la cale Adrian.
Răsfoind telefonul, am văzut că fundalul era simplu, cu aplicații învechite, și singurul lucru activ era iconița de mesaje text.
„De ce trimiți mesaje, Adrian?” am murmurat în barbă.
Inima mi-a sărit o bătaie când am deschis lista de contacte, așteptându-mă să găsesc o serie de contacte care ar duce la întrebări despre aventuri.
Dar era doar un singur număr salvat: Doru – Service Auto.
Imediat, mintea mea a început să alerge. Nu știam nimic despre un Doru. Și, mai mult decât atât, de ce ar avea Adrian un telefon separat doar pentru a contacta această persoană?
Nu avea niciun sens pentru mine.
O parte din mine voia să-l confrunte imediat pe Adrian, dar știam că probabil va veni cu o scuză sau ceva. Un lucru despre soțul meu era că întotdeauna părea să aibă un răspuns pentru orice.
Nu. Trebuia să fiu deșteaptă în legătură cu asta.
Am decis să-i trimit un mesaj lui Doru, doar pentru a înțelege ce fel de răspuns va da. Dar înainte să apuc să scriu ceva, telefonul a vibrat în mâna mea.
„Salut, Adrian. Trebuie să vii la garaj în seara asta. La miezul nopții. Este important. -D.”
Am privit mesajul câteva minute, pulsul accelerându-mi-se în timp ce o încruntare mi-a apărut pe față.
Miezul nopții? De ce ar trebui Adrian să se întâlnească cu cineva la miezul nopții și de ce era atât de secret?
Puteam aproape să aud cuvintele mamei mele în mintea mea. Ea simțise că se întâmplă ceva.
Am luptat împotriva dorinței de a răspunde și m-am concentrat pe a rămâne calmă. În schimb, am pus cu grijă telefonul înapoi în cutie și l-am returnat în dulap.
„Ce se întâmplă aici?” m-am întrebat în timp ce mergeam în bucătărie să încep cina. Era sâmbătă, ceea ce însemna pui la cuptor cu toate garniturile.
Cina în acea seară a fost tensionată. Oricât am încercat să mă comport normal, singurul lucru la care mă puteam gândi era acel telefon nenorocit. Adrian părea ignorant, vorbind despre muncă și despre o reuniune de familie viitoare cu ușurință. Dar era clar, starea lui se schimbase drastic după dușul făcut, când a venit jos la masă.
Era tot un zâmbet și entuziasmat.
Dar apoi, din senin, a aruncat bomba.
„Ascultă, draga mea,” a spus, înfigând o furculiță într-un cartof copt. „Trebuie să merg la birou la miezul nopții în seara asta. Ne întâlnim cu un client din străinătate, și acesta era singurul moment în care toți am putut face să funcționeze.”
Stomacul meu s-a prăbușit. Desigur, știam că mințea.
„Într-o sâmbătă seara? Ce se întâmplă la muncă?” am întrebat, prefăcându-mă interesată în timp ce îmi puneam niște mazăre în farfurie.
„Doar niște chestii de ultim moment cu o afacere,” a răspuns el, prea repede. „Nu ar trebui să dureze prea mult, dar nu mă aștepta.”
Am dat din cap, forțându-mă să zâmbesc.
„Bine, doar ai grijă cum conduci la acea oră, dragule. Dă-mi un mesaj când ajungi la birou.”
Soțul meu mi-a zâmbit înapoi, dar ceva era în neregulă.
Am petrecut restul mesei într-o ceață completă, abia înregistrând ce spunea Adrian despre promisiunea făcută mamei lui că voi coace o tartă cu lămâie pentru ea mâine.
Tot ce puteam gândi era telefonul și mesajul de la Doru. Cu Răzvan la casa prietenului său pentru noapte, nu aveam nicio distracție, și știam că mă duc spre nebunie.
La miezul nopții, am așteptat lângă fereastră, urmărind drumul în timp ce Adrian a dat cu spatele și a plecat. Imediat ce a plecat, am luat cheile și l-am urmat, păstrând o distanță sigură.
A condus prin străzile liniștite, îndreptându-se spre zona industrială a orașului.
„Ce facem aici?” m-am întrebat.
Doru era un fel de criminal? Adrian era în pericol? Eram noi în siguranță?
Am păstrat o distanță sigură în timp ce soțul meu a intrat într-un mic atelier de reparații auto dărăpănat.
Service-ul Auto al lui Doru.
Parcând puțin mai jos pe stradă, am stat și am urmărit cum Adrian a coborât din mașină și a intrat în garaj.
„Haide, Adrian. Pleacă de aici,” am murmurat.
Am stat acolo zece minute înainte ca curiozitatea să mă copleșească. Nu puteam doar să stau și să aștept. Trebuia să știu ce se întâmplă. Luând o respirație adâncă, am ieșit din mașină și m-am strecurat încet spre clădire.
Ușa garajului era deschisă suficient cât să mă strecor neobservată. Puteam auzi cum Adrian vorbea cu cineva. Stăteau lângă o mașină, vocile lor prea joase pentru a le auzi. M-am strecurat mai aproape, ascunzându-mă în spatele unui teanc de anvelope.
Apoi, totul a devenit mai ciudat.
Adrian și bărbatul, pe care l-am presupus a fi Doru, s-au mutat spre un mic birou din spatele garajului. Au lăsat ușa deschisă, clar neînvățându-se că cineva ar putea fi în jur.
Nimic nu m-ar fi putut pregăti pentru ce am văzut.
Acolo, în lumina slabă a biroului, era Adrian. Adrian, soțul meu, care era prins într-un sărut pasional cu Doru, corpurile lor apăsate unul de altul de parcă erau singurii oameni rămași în lume.
Am tresărit tare, dezvăluindu-mă.
„Cristina!” a spus Adrian cu voce tare, șocul evident în ochii lui.
„Nu!” am strigat, fugind afară.
Fără să spun un cuvânt, m-am întors și am fugit, lacrimile încețoșându-mi vederea în timp ce alergam spre mașină.
Am condus acasă într-o ceață, gândurile mele învârtindu-se scăpate de sub control.
Am petrecut următoarele câteva ore în camera de zi, reluând scena în mintea mea. De cât timp se întâmpla asta? Fusese întreaga noastră căsnicie o minciună? M-am gândit să-l confrunt pe Adrian când va veni acasă.
Dar care era rostul?
În schimb, mi-am împachetat niște haine pentru mine și Răzvan, gata să-mi las viața în urmă. M-aș duce la casa mamei mele, și apoi l-aș lua pe Răzvan dimineața.
Și apoi, aș depune cererea de divorț. Merit ceva mai bun decât un bărbat care ținea secrete care afectau întreaga familie.
Ce ai fi făcut tu?