Când vecina mea în vârstă de 67 de ani, doamna Cartwright, s-a prăbușit în timp ce săpa frenetic în grădina ei, am alergat să o ajut. Nu eram pregătită să descopăr o cutie de lemn îngropată, care avea să schimbe totul.
Soarele îmbrăca strada noastră liniștită într-o lumină aurie, în timp ce eu împătuream rufe lângă fereastră. De partea cealaltă a drumului, doamna Cartwright se afla în grădină.
Era o femeie micuță, întotdeauna purtând cardigane îngrijite și afișând un zâmbet cald. Chiar și la 67 de ani, avea o energie aparte, deși știam că sănătatea îi era fragilă.
Astăzi, însă, nu era ea însăși. Săpa. Cu înverșunare. Brațele ei firave înfigeau o cazma în pământ, iar bluza îi era pătată de sudoare. Nu părea în regulă.
Am deschis fereastra și am strigat:
— Doamnă Cartwright! Sunteți bine?
Nici măcar nu s-a uitat spre mine, continua să sape, de parcă nu m-ar fi auzit.
— Aveți nevoie de ajutor? am încercat din nou, mai tare.
Tot niciun răspuns.
Am privit-o, neliniștită. Poate că era bine? Am început să închid fereastra când, deodată, a lăsat cazmaua jos și și-a ridicat mâinile în aer.
— În sfârșit! a strigat ea. Apoi, ca o păpușă ale cărei sfori fuseseră tăiate, s-a prăbușit la pământ.
— Doamnă Cartwright! vocea mea a devenit aspră de panică. Am fugit pe ușă, alergând spre grădina ei.
Trupul ei subțire zăcea lângă groapă, cu o mână sprijinită pe margine. Am scuturat-o ușor de umăr.
Nu se mișca.
Inima îmi bătea nebunește când i-am verificat pulsul. Era slab, dar era acolo. Slavă Domnului. M-am aplecat mai aproape, ascultându-i respirația. Lentă și superficială, dar constantă. Am simțit o ușurare imensă.
— O să fie bine, am murmurat, nesigură dacă mă putea auzi.
În timp ce-i ajustam capul pentru o respirație mai bună, ceva mi-a atras atenția. În groapa pe care o săpase, un obiect de lemn ieșea la suprafață. O cutie?
Am ezitat. Să o ajut pe ea era prioritatea. Dar cutia strălucea ușor, atrăgându-mi atenția ca un magnet.
— Ce căutați? am șoptit, uitându-mă când la ea, când la groapă. Curiozitatea m-a învins. Am întins mâna și am tras de cutie. S-a desprins cu ușurință.
Lemnul era vechi, dar intact, iar capacul a scârțâit când l-am ridicat. Înăuntru erau mănunchiuri de scrisori legate cu sfoară decolorată. Lângă ele, fotografii îngălbenite și un plic sigilat.
— Ce…? vocea mi s-a pierdut când am scos una dintre fotografii. Era o tânără doamnă Cartwright, zâmbind alături de un bărbat în uniformă. Soțul ei?
Am rămas uluită. Scrisorile păreau foarte vechi, dar erau bine păstrate. Ce fel de poveste era ascunsă aici?
Un geamăt slab m-a făcut să tresar.
— Doamnă Cartwright? am întrebat, lăsând fotografia jos. Pleoapele i s-au zbătut.
— Unde…? vocea ei era răgușită.
— Ați leșinat, am spus încet, apropiindu-mă. — Stați liniștită. Chem ajutor.
— Nu! mâna ei a zburat, apucându-mi brațul cu o putere surprinzătoare. — Cutia. Este… A tușit, încercând să se ridice.
— E aici, i-am arătat. — Dar trebuie să vă odihniți. Vă rog.
A ignorat sfatul meu, ochii mari fixând cutia. — Arată-mi-o.
I-am înmânat-o cu reticență. O ținea ca pe ceva prețios, degetele ei fragile mângâind lemnul.
— Șaizeci de ani, a șoptit, lacrimile șiroindu-i pe obrajii brăzdați de riduri.
— Șaizeci de ani? am întrebat confuză.
— Soțul meu, a început ea cu voce tremurândă. — A îngropat cutia asta înainte să plece la război. Mi-a spus că era… o cale de a-și păstra visele în siguranță. Mi-a zis să o găsesc dacă nu s-ar fi întors.
Am clipit, neputând să spun nimic.
— N-a mai venit înapoi, a continuat ea. — Și am căutat, Doamne, cât am mai căutat. Dar n-am găsit-o. Credeam că s-a pierdut pentru totdeauna.
Vocea i s-a frânt. Am tăcut, lăsând-o să vorbească.
— Dar am început să-l visez din nou, a spus, pierdută în amintiri. — Mi-a spus: „Sub copac, iubita mea.” Așa mă numea el. A râs încet, deși lacrimile încă îi curgeau. — La început, am crezut că e doar un vis. Dar ceva… ceva m-a împins să sap.
— Și ați găsit-o, am spus blând.
— Datorită ție, mi-a răspuns, privindu-mă în ochi. — N-aș fi putut fără tine.
Nu știam ce să zic. Era atât de multă emoție în cuvintele ei.
— Ce este în scrisori? am întrebat în cele din urmă.
— Totul, a șoptit ea cu mâinile tremurând. — Tot ce n-a putut să-mi spună vreodată.
A apucat plicul și, cu degete fragile, a deschis sigiliul.
— Ajută-mă să-l deschid, m-a rugat cu recunoștință în privire.
Am tras ușor de hârtia fragilă și am început să citesc cu glas tremurat:
„Dragă familie,
Dacă citiți asta, înseamnă că iubita mea a găsit ce am lăsat în urmă. Mai întâi, să știți că v-am iubit pe toți, chiar și pe cei pe care n-am apucat să-i cunosc. Lumea se mișcă repede, uităm ce e cu adevărat important. Dar dragostea—dragostea rămâne mereu. Aveți grijă unii de alții. Iertați, chiar și când e greu. Și nu lăsați timpul sau distanța să vă îndepărteze.”
Când am terminat, am privit-o pe doamna Cartwright. Lacrimile îi curgeau în tăcere, dar zâmbetul ei era cald și plin de pace.