Când soacra mea ne-a oferit actul de proprietate al unei case de vis la nunta noastră, am crezut că am câștigat la loterie. Dar la o săptămână după ce ne-am mutat, am descoperit că generozitatea ei era o capcană. Am confruntat-o pe soția mea și i-am cerut să returnăm casa, dar răspunsul ei m-a șocat.
Ioana și cu mine eram împreună de șase ani, trăind o iubire puternică și de neclintit. Nunta noastră a fost culmea acestei iubiri, o sărbătoare a tot ceea ce construisem împreună.
Când am crezut că ziua nu se poate îmbunătăți, mama Ioanei s-a ridicat să țină un toast.
„Pentru fiica mea iubită și soțul ei nou,” a spus Janina, ridicându-și paharul. Întreaga sală s-a liniștit, toate privirile fiind asupra ei, în timp ce zâmbea larg către noi. „Fie ca viața voastră împreună să fie la fel de puternică și sigură ca fundația pe care o construiți, începând cu aceasta.”
Un chelner a adus un tavă de argint cu un dosar elegant. Janina l-a deschis cu un gest mândru, dezvăluind actul de proprietate al unei case.
Fulgere de uimire au străbătut mulțimea, iar Janina mi l-a dat cu grația unei regine.
Inima îmi bătea cu putere. O casă! M-am întors către Ioana, așteptându-mă să împărtășească entuziasmul meu, dar mâna ei pe a mea era rigidă și umedă. Zâmbetul ei nu ajungea până la ochi.
„Poți să crezi asta?” am șoptit, apropiindu-mă de ea.
Ea a încuviințat, vocea aproape invizibilă. „E… generos.”
Ezitarea ei ar fi trebuit să fie un semn, dar am pus-o pe seama emoțiilor de la nuntă.
Aceasta a fost prima mea greșeală.
Am fost aproape să plâng când ne-am mutat. Nu era orice casă, ci o casă colonială cu cinci dormitoare într-un cartier exclusivist, ideală pentru familii. Nu aveam multe când eram mic și simțeam că acum trăiesc visul.
Ioana, însă, se plimba din cameră în cameră, ca și cum căuta ceva ce pierduse.
O prindeam uitându-se pe fereastră, mușcându-și buza până se făcea albă. Uneori, dispărea cu telefonul pentru perioade lungi, iar când o întrebam ce făcuse, îmi dădea răspunsuri vagi.
„Iubito, ce se întâmplă?” am întrebat într-o seară, după cină. „Nu îți place aici?”
Ea a oftat, evitându-mi privirea. „Este… o mare schimbare. Suntem proaspăt căsătoriți, începem viața împreună în casa asta…”
Schimbările le puteam înțelege. Dar distanța ei? Mă rodea pe dinăuntru.
Primele semne au apărut în timpul unei cine la Janina, câteva zile după ce ne-am mutat. Ne-am așezat cu toții la masa ei impecabilă, mirosul de pui cu rozmarin plutea în aer.
„Ați vorbit cu avocatul meu?” a întrebat Janina, vocea ei dulce dar tăioasă. „Aș vrea să semnați contractul cât mai curând.”
„Contract?” am lăsat furculița, cuvântul bubuind în urechile mele ca o melodie proastă.
Janina și-a înclinat capul, expresia ei perfect echilibrată între confuzie falsă și dulceață condescendentă. „Oh, am presupus că Ioana ți-a spus deja.”
În fața mea, articulațiile degetelor Ioanei s-au albăstrit de la strânsul paharului de vin. Umerii i s-au tensionat, iar privirea ei era fixată pe masă, ca și cum ar fi vrut să o înghită.
„Mami,” a început ea, vocea ei abia audibilă.
Dar Janina a ridicat o mână, un râs ușor ieșind din colțul gurii. „Ioana probabil a așteptat momentul potrivit. Este vorba despre contractul pentru casă, Radu. Cred că ar trebui să îți explic acum termenii.”
Nu mă puteam încrede în mine să vorbesc. Mă simțeam înghițit de frustrare în timp ce Janina se lăsa pe spate în scaun, clar mulțumită de tensiunea creată. A continuat, cu un ton aparent relaxat, de parcă ar fi citit lista de cumpărături.
„Vezi, de fapt, tu nu ești proprietarul casei, eu sunt, iar sunt anumite condiții pe care trebuie să le accepți pentru a putea sta aici. De exemplu, nu ai voie să vopsești pereții. Va trebui să lucrezi aproape. Până la urmă, e important să ai familia aproape.”
Mi-a sărit pulsul. „Ce se întâmplă dacă nu respectăm aceste ‘reguli’?”
Janina a dat din mână, ca și cum întrebarea ar fi fost ridicolă. „Ei bine, aș putea să îți retrag dreptul de a locui aici. Dar asta nu se va întâmpla atâta timp cât suntem toți pe aceeași lungime de undă.”
Ochii ei sclipind cu ceva mai întunecat. „Acordul îmi dă și drepturi de co-parenting asupra nepoților mei. Oh! Și vreau primul meu nepoțel în următorii doi ani.”
Aș fi putut să o lovesc. Stomacul îmi dădea pe dinăuntru în timp ce cuvintele ei mă izbeau. „Generozitatea” pe care o admirasem nu era decât o mască pentru manipulare.
Am privit-o pe Ioana, implorând-o cu privirea pentru orice fel de reacție, negare, furie, orice ar fi arătat că acest lucru o deranjează la fel de mult ca pe mine. Dar ea nu s-a uitat la mine. Tăcerea ei a fost cel mai tare răspuns dintre toate.
Când ne-am întors acasă, nu am mai putut să mă abțin.
„Ce naiba a fost asta?” Vocea îmi tremura de neîncredere.
Ioana a ezitat, degetele tremurând pe marginea blatului. „Nu știam cum să îți spun.”
„Ce să îmi spui?” am cerut. „Că mama ta crede că poate să controleze fiecare aspect al vieții noastre? Că tu știai și nu m-ai avertizat?”
Lacrimile i-au umplut ochii. „Am crezut că aș putea să o gestionez. Am crezut că dacă mă supun, va fi mai ușor.”
„Pentru cine? Pentru ea?” Vocea mea s-a înmuiat, apropiindu-mă de ea. „Dar pentru noi, Ioana?”
„Îmi pare rău,” a șoptit ea, vocea atât de mică încât abia am auzit-o. „Nu știam ce altceva să fac.”
Cuvintele ei m-au lovit pentru că erau pline de adevăr. Nu știam ce să fac. Ezitarea Ioanei de a se opune dorințelor mamei ei avea o umbră de frică și neliniște care mă îngrijora profund, dar nu puteam să trăiesc așa.
Abia după o săptămână de când ne mutasem, am ajuns la punctul de rupere. Într-o noapte, când mă îndreptam spre pat, am auzit-o pe Ioana vorbind la telefon cu Janina.
„Da, înțeleg,” spunea ea încet. „Nu, o să-l conving să nu accepte promovarea. Așa cum ai spus, noul birou e dincolo de limita de 15 km.”
Sângele mi-a înghețat. Promovarea pentru care muncisem din greu, acea oportunitate care ne-ar fi permis să planificăm viitorul, iar soția mea intenționa să o saboteze pentru a se conforma capriciilor mamei ei.
„Ioana.” Vocea mea era dură când am intrat în cameră. Ea s-a întors brusc, fața îi era palidă.
„I-I-am spus că îți voi spune,” a bâiguit ea.
„Mi-ai spus ce? Că acum sabotezi cariera mea pentru ea?”
„Nu e așa,” a implorat ea. „Ea doar vrea ce e mai bine pentru noi.”
„Noi?” am râs cu dispreț. „Nu, Ioana, ea vrea ce e mai bine pentru ea. Și tu o lași. Asta trebuie să se oprească.”
A scuturat din cap, lacrimile curgând pe fața ei. „Nu înțelegi. Dacă nu facem așa cum vrea ea, va lua totul.”
„Atunci las-o,” am răspuns. „Eu nu mai joc acest joc. Eu sau ea, Ioana. Fie returnăm casa și rupem lanțul pe care mama ta încearcă să ni-l pună, fie plec. Fă o alegere.”
Tăcerea care a urmat a fost insuportabilă.
„Poate ar trebui să pleci,” a șoptit ea, vocea frângându-se. „Poate… ești mai bine fără mine.”
Să pun lucrurile într-o valiză a fost o ceață. Mâinile îmi tremurau când băgam cămăși și pantofi în bagaj, mintea mea rotea prin tot ce se întâmplase. Mânie, durere și confuzie se împleteau într-un cerc continuu.
Apoi am văzut jurnalul Ioanei. Stătea pe marginea noptierei, coperta uzată pe jumătate deschisă, de parcă m-ar fi așteptat. Nu intenționam să mă uit, dar pagina era deja pliată, iar scrisul grăbit îmi atrăgea atenția.
Primele câteva rânduri m-au oprit pe loc.
Jurnalul Ioanei descria cum Janina manipulase instanțele pentru a obține custodia Ioanei, deși aceasta ceruse să rămână cu tatăl ei. Ioana avea doar opt ani pe atunci.
După ce obținuse custodia, Janina o trata îngrozitor pe Ioana. Situațiile descrise de ea păreau desprinse dintr-un thriller psihologic.
Dar cel mai înfricoșător detaliu a venit spre final. Ioana scria despre amenințările voalate ale Janinei de a repeta istoria. Dacă Ioana ar fi încălcat vreodată voința ei, Janina lăsase clar de înțeles că avea puterea de a-i lua copiii viitori, la fel cum o luase pe Ioana de la tatăl ei.
Mâinile îmi tremurau când am pus jurnalul jos, inima frângându-se. Ioana nu era slabă; era terifiată. Controlul Janinei îi formase întreaga viață, iar Ioana credea cu adevărat că nu ar fi putut scăpa de el, nici pentru ea și cu siguranță nu pentru familia pe care o visam împreună.
În spatele meu, ușa dormitorului scârțâi.
M-am întors să o văd pe Ioana stând în prag, fața palidă, ochii mari de frică când a văzut ce țineam în mână.
„De ce nu mi-ai spus?” am întrebat, vocea tremurând. „De ce ai purtat asta singură?”
A căzut pe podea, plângând. „Pentru că va distruge totul, Radu. Tot timpul o face.”
„Nu,” am spus ferm, plecând jos să-i privesc ochii. „Nu o va face. Nu de data asta. Plecăm, Ioana. Împreună.”
Confruntarea cu Janina a fost tot ce mă așteptam.
Când am sunat-o să-i spunem că returnăm casa, vocea ei era plină de venin.
„Micule nemulțumitor,” a șuierat ea. „Crezi că poți scăpa de mine?”
„Știu că pot,” am spus eu, vocea mea calmă. „Nu ne mai aparții, Janina. Nu mai avem nevoie de tine.”
Amenințările ei nu m-au atins. Și pentru prima dată, am văzut-o așa cum era: neputincioasă fără consimțământul nostru.
Un an mai târziu, stăteam pe balconul apartamentului nostru micuț, privindu-o pe Ioana udând plantele pe care insistase să le aducem.
Era o ușurință în ea acum, o libertate pe care nu o mai văzusem de ani de zile. Terapia o ajuta să dezvăluie povara influenței mamei sale, iar, deși cicatricele erau încă prezente, se vindecau.
„Am reușit,” a spus ea încet, punându-și mâna în a mea.
Am încuviințat, atrăgând-o aproape de mine. „Da. Am reușit.”
Viața nu era perfectă, dar era a noastră. Și asta era de ajuns.