Un băiat adolescent pe nume Andrei are dificultăți în a înțelege de ce colegii săi primesc cadouri scumpe, în timp ce el trebuie să asculte scuzele mamei sale. Descoperă că mama lui i-a pregătit 15 cadouri pentru zilele sale de naștere viitoare. Dar după ce află motivul din spatele acestora, înțelege ce își dorește cu adevărat.
Andrei, un băiat de 15 ani cu un rucsac aruncat pe un umăr, mergea pe jos dinspre școală alături de colegul său, Marius.
Soarele de după-amiază arunca umbre lungi pe parcare, unde elevii vorbeau și mașinile claxonau într-o simfonie haotică.
„Ai auzit? Avem încă un test vineri,” spuse Marius, rupând tăcerea.
Andrei oftează, lăsându-și umerii să se prăbușească.
„Nu din nou! E al patrulea test săptămâna asta? Școala mă epuizează…”
Marius zâmbește ironic. „Nu fi așa dramatic. E doar despre învățat. Mereu te stresezi înainte de teste, dar până la urmă totul va fi bine.”
„Da, da, oricum,” mormăi Andrei, ochii lui scannând parcarea. Fața i se întunecă pe măsură ce se încrunta.
„Mama mea întârzie din nou! Cât mai trebuie să aștept?”
„Poate că s-a întâmplat ceva. Nu te supăra pe ea—te ia acasă. Ar trebui să fii recunoscător,” spuse Marius cu o ridicare din umeri.
Andrei îi aruncă o privire severă.
„Da? Nu văd nici mașina mamei tale. Ești super recunoscător că ea întârzie și ea?”
Marius râse încet și dădu din cap. „Ea nu mă mai ia acasă. Părinții mi-au cumpărat o mașină de ziua mea.”
Andrei se opri brusc, gura i se deschise larg.
„Ce!? O mașină!? Aș fi recunoscător și eu dacă cineva mi-ar cumpăra o mașină!” izbucni el, vocea lui fiind încărcată de invidie.
Marius doar ridică din umeri, calm ca de obicei. „Trebuie să fii recunoscător oricum. E mama ta. Oricum, ne vedem mâine.”
„Da… pa,” mormăi Andrei, urmărind cum Marius se îndreaptă spre parcarea elevilor.
Stând acolo, se frământa în furie, când o bătaie de claxon se auzi dinspre capătul parcării. Andrei se întoarse brusc și văzu mașina mamei sale apropiindu-se.
Cu un oftat, își aruncă rucsacul mai sus pe umăr și alergă spre ea, mormăind printre dinți. Deschise ușa mașinii și se așeză pe scaunul din dreapta, fața deja încruntată.
Alice, mama lui, îl privi din colțul ochiului, ținând volanul cu mâinile strânse.
„Îmi pare rău, dragule, întârzii din nou. Trebuia să termin câteva lucruri,” spuse ea, cu o voce părintească.
„Ești mereu în întârziere în ultima vreme…” mormăi Andrei, evitând să o privească, lăsându-și capul să cadă pe spătarul scaunului.
Alice suspină, încercând să păstreze calmul.
„Am spus că îmi pare rău. Acum, spune-mi, cum ți-a fost ziua?”
„Nu prea bine,” răspunse el scurt, ochii fiind fixați pe mașinile care treceau afară.
Alice aruncă o privire spre el, iar o umbră de îngrijorare îi trecu pe față. „Ce s-a întâmplat?”
„Părinții lui Marius i-au cumpărat o mașină de ziua lui,” spuse Andrei, cu o voce impasibilă.
Alice zâmbi ușor, încercând să mai calmeze atmosfera.
„Ce minunat! Ți-a dat el o plimbare?”
Andrei se întoarse spre ea, cu o privire incredibilă.
„Nu. Mamă, ziua mea e curând. Poți să îmi cumperi o mașină?”
Mâinile Alicesei se strânseră scurt pe volan, iar ea răspunse: „Dragule, am deja cadoul tău pregătit. Poate că îți voi cumpăra o mașină peste câțiva ani…”
„Peste câțiva ani!?” vocea lui Andrei crescu plină de frustrare.
„Așadar, trebuie să aștept în timp ce toți colegii mei conduc, iar eu arăt ca un idiot?”
Alice expiră adânc și încercă să-și păstreze tonul blând. „Știu că e greu, dar nu îmi permit să îți cumpăr un astfel de cadou acum.”
Andrei își încrucișă brațele, vocea lui devenind ascuțită. „Atunci returnează orice cadou mi-ai cumpărat și cumpără-mi o mașină!”
„Nu pot să fac asta, Andrei. Îmi pare rău,” spuse ea ferm, dar cu o tristețe în voce.
El se întoarse, presându-și fruntea pe geam.
Sunetul motorului umplea tăcerea în timp ce Alice conducea, aruncând din când în când o privire spre fiul ei, dezamăgirea lor apesându-le amândurora.
Când ajunseră acasă, mașina se opri încet în fața casei. Alice se întoarse către Andrei, iar fața îi deveni mai moale.
„Cina este în frigider dacă ți-e foame. Mai am câteva treburi, dar nu voi întârzia mult. Te iubesc, dragule!”
„Da…” mormăi Andrei fără să o privească în ochi. Deschise ușa mașinii și intră în casă.
Ușa se închise cu un zgomot, iar tăcerea casei goale îl învălui.
Lăsă rucsacul jos lângă canapea, dar nu se așeză. Ceva îl frământa în adâncul minții—o senzație pe care nu o putea ignora.
Mama lui părea calmă, prea calmă, mai ales după ce se certaseră mai devreme. De ce nu putea ea să îi spună ce se întâmpla?
Curiozitatea îl împinse. Se furișa în tăcere spre dormitorul ei, aerul părea mai greu, ca și cum ar fi trecut o linie invizibilă.
Se așeză la birou, deschizând laptopul ei.
Ecranul s-a aprins, iar el ezită o clipă înainte de a da click pe email-ul ei.
Majoritatea erau mesaje neimportante—notificări de muncă, chitanțe, buletine informative.
Apoi a observat ceva neobișnuit: un email ce confirma livrarea unui cadou programat pentru ziua lui de naștere.
Fruntea i s-a împăienjenit, iar el dădu click.
Ochii i s-au mărit. Livrarea nu era un cadou de o dată—erau 14 livrări programate pentru următorii 15 ani.
„Ce…?” mormăi el, inima bătându-i rapid.
Confuz și neliniștit, a săpat mai adânc, derulând prin email-uri până când găsi o adresă de depozit.
Sub o grămadă de hârtii în sertar, găsi o mică cheie etichetată cu aceeași adresă.
Pulsul îi creștea pe măsură ce apucă cheia și ieși afară.
Depozitul se înălța în fața lui, ușa de metal strălucind ușor sub lumina difuză a parcării.
Andrei o deschise cu mâinile tremurând. Când ușa scârțâi, îngheță pe loc.
Înăuntru erau mai mult de o duzină de cadouri frumos ambalate, aranjate într-un rând.
Fiecare avea o etichetă cu un mesaj scris de mână în caligrafia mamei sale.
Se apropie și ridică una dintre etichete: „La mulți ani de 17 ani, dragul meu. Te iubesc mai mult decât orice în lume. Sper să îți placă acest computer. Învață mult!”
Gâtul îi deveni strâmt pe măsură ce lăsă eticheta înapoi. De ce făcuse asta?
Se apropie de primul cadou, o cutie mică cu două etichete. După ce scoase prima etichetă, suflă cu greu și începu să citească:
„Dragul meu fiu, dacă citești asta, s-ar putea să nu mai fiu cu tine. De ani de zile știu că am cancer, iar niciun tratament nu a funcționat. Timpul meu este limitat, dar nu am vrut ca zilele tale de naștere să fie goale după ce voi pleca.”
Cuvintele se estompareau pe măsură ce lacrimile îi inundau ochii. Șterse fața, dar lacrimile continuau să curgă pe hârtie.
„De aceea am pregătit aceste cadouri dinainte. Nu vor fi întotdeauna exact ceea ce îți dorești, dar te rog să deschizi câte unul în fiecare an și să știi că te iubesc. Mereu.”
Andrei lăsă un oftat tremurând în timp ce ținea eticheta. Inima îi dădea un fior pe care nu-l mai simțise vreodată.
Privind în jur la cadouri, care acum păreau mult mai mult decât niște obiecte, înțelese—erau bucăți din dragostea mamei sale, efortul ei de a rămâne cu el chiar și atunci când nu putea.
Își așeză cu grijă eticheta înapoi, închise ușa și se sprijini de ea pentru o clipă.
Inima îi era grea, dar era și plină de ceva mai profund—o înțelegere mai mare despre ceea ce făcuse mama lui pentru el.
Drumul spre casă a fost tăcut. Lumea de afară se estompa, dar mintea lui alergă în toate direcțiile. Nu-i mai păsa de mașină.
Ce conta acum era ceva mult mai mare.
Andrei intră tăcut în sufragerie, pașii lui răsunând ușor pe podeaua de lemn.
Mama lui, Alice, stătea pe canapea, cu o carte în poală. Era zâmbitoare, cu ochii ațintiți pe pagini, complet nepăsătoare la furtuna emoțională care tocmai îi trecuse fiul.
Andrei ezită în pragul ușii, pieptul său ridicându-se și coborându-se cu respirații neregulate. Ochii erau roșii și umflati din cauza plânsului, iar pe fața lui se citea un amestec de frică și durere.
Alice ridică privirea, zâmbetul dispărând pe măsură ce observă expresia lui. Alarma se instală pe fața ei.
„Andrei! Ce ai pățit? Unde ai fost?” întrebă ea, lăsând cartea deoparte și apropiindu-se.
„Mamă!” spuse el, glasul lui rupându-se, alergând spre ea și aruncându-i brațele pe gât.
„Dragul meu, spune-mi ce s-a întâmplat,” spuse ea cu voce blândă, dar îngrijorată. Își mângâia ușor spatele, încercând să îl calmeze. „Cum te pot ajuta?”
Andrei se retrase ușor, cu mâinile tremurând în timp ce își ștergea fața.
„Știu, mamă. Am fost la depozit,” mărturisi el, vocea abia mai auzită.
Alice îngheță, ochii ei lărgindu-se.
„Ce? De ce? Ce făceai acolo?” întrebă ea, cu panică în glas.
„De ce nu mi-ai spus?” plânse Andrei, glasul din nou rupându-se.
„Nu există nimic ce putem face?” întreabă el cu disperare.
Alice își luă o gură adâncă de aer, buzele tremurând.
„Nu există, Andrei. Îmi pare atât de rău,” spuse ea, cu lacrimi în ochi.
„Nu, mamă, eu sunt cel care îmi pare rău,” spuse el repede, dând din cap.
„Am fost un fiu groaznic. Nu am nevoie de o mașină sau de niciun cadou. Nimic din asta nu contează. Vreau doar să fii cu mine.”
„Andrei…” șopti ea, vocea fiind plină de emoție.
„Te rog, mamă,” îl imploră el, cu vocea tremurând.
„Vreau să petrec cât mai mult timp cu tine. Te iubesc!”
Alice îl trage din nou la pieptul ei, lacrimile ei curgând acum.
„Și eu te iubesc, dragul meu,” spuse ea, vocea rupându-se pe măsură ce îl strângea.
Camera deveni tăcută, în afară de plânsul lor liniștit, îmbrățișarea lor fiind un moment fragil dar plin de iubire și înțelegere.
Spune-ne ce părere ai despre această poveste și împărtășește-o cu prietenii tăi. Poate că îi va inspira și le va lumina ziua.