– Cât timp mai trebuie să suportăm asta?! – Elena aruncă lingura în chiuvetă.
– Nu sunteți la hotel, doamnă Maria, sunteți în casa noastră!
– Asta cu siguranță nu e hotel! Mai degrabă o versiune clandestină a unui adăpost de noapte – soacra, Maria, împinse demonstrativ scaunul.
– Podelele sunt lipicioase, praful s-a adunat pe rafturi… N-am mai văzut atâta mizerie nicăieri!
– Dumneavoastră ați pus totul încât ordinea pentru noi a devenit doar un vis – nu se mai abținţi Elena.
– Poate ar trebui să încetați cu observațiile, nu credeți?
– Nu tu îmi spui mie ce să fac, fetițo! – răspunse Maria, privind-o peste ochelari. – Eu am cele mai bune intenții.
– Cele mai bune intenții? – Elena râse ironic. – Ah, da? Cu cele mai bune intenții tocmai ce ai numit casa noastră un adăpost?
Sau cu cele mai bune intenții mă critici zilnic și te bagi în toate treburile mele?
– Eu mă bag? Dacă n-aș fi eu, ați muri de foame! Cine îți pregătește cina?
Cine îți strânge papucii care sunt înaripați prin toată casa?
– Alex, spune și tu ceva! – Elena se întoarse spre soțul ei, care stătea tăcut la masă jucându-se cu o cană.
– O să o oprești vreodată sau o să taci iar ca un mut?
– Ce, acum strigi la el? – exclamă Maria. – Fiul meu e un om de aur, dar tu…
– Dar eu?! – izbucni Elena, dar Alex ridică o mână, încercând să le oprească.
– Destul, amândouă! – spuse el fără să ridice privirea. – Hai să o lăsăm mai moale cu țipetele.
Elena, știi că mama are dreptate în unele privințe. Iar tu, mamă, nu mai reacționa atât de agresiv.
– Aha, dreptate! – Elena izbi masa cu palma. – Poate că ar trebui să-i trecem apartamentul pe numele ei, să se simtă cu adevărat în control!
– Cum adică?! – Maria se înroși la față și strânse buzele. – Credeam că m-ați primi ca pe o rudă… Dar tu tot cauți un pretext pentru ceartă, isterico!
În liniștea care se instalase, se auzi sunetul unei mașini trecând pe stradă.
Elena apucă cana și plecă tăcută într-o altă cameră. Alex o privi pe mama sa, care își aranja demonstrativ fața de masă, dar nu spuse nimic.
Maria fusese mereu o femeie de principiu. Educatoare cu trei decenii de experiență, obișnuia cu disciplina și regulile clare.
Acasă, totul era sub controlul ei strict: podelele lustruite, perdelele călcate, borcanele cu dulceață aranjate perfect pe rafturi.
După pensionare, liniștea din apartamentul ei din Ploiești devenise greu de suportat. Privind pe fereastră, vedea vecinii grăbindu-se spre casele lor, și de fiecare dată gândurile i se îndreptau spre fiul ei.
Alex fusese mândria ei: muncitor, inteligent, ridicat dintr-un mediu modest. Dar soția lui… nu prea o plăcuse. Prea aspră, mereu cu părerea ei. Dar ce să faci? Alex a ales-o, trebuia acceptată.
Când Maria a menționat prima dată mutarea în București, fiul a fost reticent.
– Mamă, avem un apartament mic, chirie, ne-am obișnuit doar noi doi.
– Nu am nevoie de mult – răspunsese ea. – Nu vin să stau degeaba. O să vă ajut.
În timp, prezența Mariei a dus la tensiuni. Peste toate, certurile pe bani au încins spiritele. Elena propuse să împartă facturile la trei, ceea ce a generat scandaluri și mai mari.
Seara aceea a fost decisivă. Alex, extenuat de conflicte, intră în camera mamei.
– Mamă, trebuie să vorbim. Aș vrea să te întorci acasă.
Maria rămase nemișcată, apoi zâmbi amar.
– Acasă? Singură, într-un apartament gol? Asta e soluția ta?
– Mamă, înțelege… Avem nevoie de spațiul nostru.
Maria strânse buzele, și, fără alt cuvânt, începu să-și facă bagajul. După o oră, valiza era la ușă.
– Alex, știi că nu se face așa cu mama… sper că într-o zi vei înselege.
Ușa se într-unse în urma ei.
Câteva săptămâni mai târziu, viața lui Alex și a Elenei revenise la normal. Dar în fiecare apel telefonic, vocea mamei suna rece, distantă.
Vântul rece al iernii bătea ușor în geam, în timp ce Alex stătea pe canapea cu telefonul în mână, derulând absent prin mesaje vechi. Conversațiile cu mama lui deveniseră tot mai scurte, mai distante. Ea răspundea politicos, dar fără căldura de altădată. Înainte, îl întreba mereu cum se simte, ce a mai făcut la școală, ce cărți mai citește. Acum, răspunsurile ei păreau mecanice, ca și cum vorbea cu un străin.
Alex oftă și închise telefonul, simțind cum un gol i se strânge în piept. Se ridică și merse spre fereastră, privind fulgii de zăpadă care se roteau încet în aer. Își amintea zilele când mama îi făcea ciocolată caldă și se uitau împreună la filme de Crăciun. Totul părea atât de departe acum…
O bătaie ușoară în ușă îl făcu să tresară. Deschise și o văzu pe bunica lui, cu un zâmbet blând pe chip.
— Alex, dragule, am făcut prăjitura ta preferată. Hai să mănânci un pic!
Băiatul ezită un moment, apoi dădu din cap și o urmă. Mirosul dulce de scorțișoară și vanilie îi aduse aminte de zilele fericite din copilărie. Poate că lucrurile se schimbaseră, dar bunica lui era mereu acolo, ca un stâlp de sprijin.
În timp ce mâncau împreună, Alex simți căldura familiei încă prezentă, chiar dacă într-un mod diferit. Poate că relația cu mama lui nu mai era ca înainte, dar știa că iubirea nu dispărea – doar că uneori trebuia regăsită în alte gesturi, în alte momente.
Zâmbi ușor și, pentru prima dată după mult timp, se simți puțin mai bine.