O femeie a fost nevoită să servească ani de zile un bătrân morocănos la locul ei de muncă de chelneriță, deoarece nimeni altcineva nu voia să o facă. Totuși, într-o zi, el i-a lăsat o cheie și un bilet cu o explicație care i-a frânt inima.
„Ok, Jessie. Pentru că ești nouă pe aici, va trebui să te ocupi de masa 13”, îi spuse colegul ei, Mark, în timp ce își punea șorțul pentru prima ei zi ca chelneriță într-un restaurant local. Era cel mai aglomerat în timpul prânzului.
Însă când Jessie se uită spre masa 13 – pe care o memorase pentru a începe cu dreptul – văzu un bătrân aplecat peste meniu.
„E doar un bătrân,” spuse Jessie, nedumerită. „Ce e așa rău la el?”
„Oh, draga mea. E groaznic. Așa că pregătește-te. Nimeni de aici nu vrea să-l servească”, îi spuse Mark, dând din cap cu înțelegere.
„Pot face față la orice”, răspunse Jessie, încrezătoare.
Dar greșea că nu luase în serios avertismentul. Bătrânul de la masă – domnul Norton – era o provocare.
„Ugh, cine ești tu?” mârâi el când ea se apropie cu un zâmbet.
„Sunt Jessie. Ce ați dori de băut astăzi?” păstră ea tonul prietenos.
„Beau mereu același lucru și tot mă întrebați. Ceai cu gheață. Dar să nu fie prea rece sau prea dulce. Două felii de lămâie și un pai”, mormăi aproape furios.
„Sigur. Și v-ați hotărât asupra comenzii pentru prânz?”
„Nu încă. Pleacă și adu-mi ceaiul cu gheață!” ordonă el.
Jessie ridică din sprâncene, dar se întoarse și puse comanda. Deși era ceva simplu, bărbatul tot se plânse. Ba era prea dulce, ba prea rece. Feliile de lămâie nu aveau destul suc. Paiul era fragil pentru că era din hârtie.
„Acum avem doar paie din hârtie,” îi explică Jessie, încercând să nu-și piardă cumpătul după al patrulea pahar pregătit.
„Generație moale și prostească. Bine! Vreau lasagna,” scuipă el cuvintele și îi aruncă meniul în piept.
Jessie își menținu zâmbetul. Nu lăsa ca acest client să-i strice ziua. Dar bătrânul găsi și la lasagna o mulțime de defecte.
De fapt, mesele din jur se schimbaseră de vreo șase ori înainte ca el să termine de mâncat. Măcar lăsase bacșiș.
„Ar fi trebuit să ascult,” îi spuse Jessie lui Mark la sfârșitul turei.
„Da. Ne pare rău. Dar cineva trebuie să-l suporte,” râse el.
Cu toate astea, Jessie nu lăsă un client neplăcut să o demoralizeze. Muncea pentru copiii ei. Avea cinci acasă, iar soțul ei, Bob, lucra ore suplimentare ca să le asigure traiul. Dar nu era suficient, așa că se întorsese la muncă, încercând să le ofere un viitor mai bun. Din fericire, mama ei se oferise să aibă grijă de cei mici cât timp era la serviciu.
Totuși, când ajunse acasă seara, era epuizată și petrecea prea puțin timp cu copiii ei. Înainte să adoarmă, își promise că mâine va face mai bine și se va juca mai mult cu ei.
Din păcate, acest lucru nu s-a întâmplat. În fiecare zi, lucrurile deveneau din ce în ce mai complicate și mai dificile, din cauza clientului ei morocănos și a celorlalți clienți. Să fii chelneriță era mult mai greu acum decât atunci când era mai tânără, dar măcar bacșișurile erau bune.
Ani de zile, Jessie l-a servit pe bătrânul și ursuzul domn Norton, iar modul în care reușea să-l gestioneze i-a impresionat pe ceilalți angajați.
Avea o răbdare aparte și, în timp, ajunsese să afle câte ceva despre viața lui. Era ca un copil care făcea crize de nervi de cele mai multe ori, dar uneori devenea aproape plăcut și chiar o întreba despre viața ei. Și, oricât de mult s-ar fi plâns, lăsa întotdeauna un bacșiș de 15%, ceea ce nu era deloc rău.
Însă, într-o zi, pe masă nu era niciun ban. De obicei, plătea și lăsa câteva bancnote în plus, dar în acea zi, Jessie găsi doar o cheie și un bilet. Se încruntă când îl ridică, întrebându-se ce putea însemna.
**„Dragă Jessie, îți mulțumesc că ai avut atâta răbdare cu acest bătrân morocănos atâta timp. Mă mut acum într-un centru de îngrijire paliativă, așa că nu mă voi mai întoarce. Aceasta este cheia casei mele. Este a ta. Îți las și cartea de vizită a avocatului meu, ca să poți aranja totul oficial. Adio, draga mea.
P.S.: Ceaiul meu a fost prea dulce, dar nu m-am plâns. Vezi? Știu că mi se apropie sfârșitul.”**
Jessie citi cu voce tare și rămase împietrită.
Nu-i venea să creadă. Îi lăsase cheia, adresa casei și datele de contact ale avocatului, ca să ia legătura cu el. Dar era imposibil. De ce i-ar lăsa casa unei străine? Știu că are o familie, își spuse Jessie.
Așa că îl contactă pe avocat și află în ce centru de îngrijire era internat bătrânul. Trebuia să meargă să-l vadă și să obțină niște răspunsuri. Când ajunse acolo, observă cât de fragil și slab devenise domnul Norton. Nu își dăduse seama de acest lucru la restaurant, dar acum era evident.
Bătrânul confirmă ceea ce scrisese în bilet și îi spuse că totul era real.
„Dar de ce? Ce s-a întâmplat cu copiii dumneavoastră?” întrebă Jessie, nedumerită.
„Copiii mei mă urăsc. Nu i-am mai văzut și nu am mai auzit de ei de mulți ani. Am fost morocănos cu toată lumea în viața mea, atât cât îmi amintesc, iar singura persoană care m-a suportat cu un zâmbet mare ai fost tu. Așa că păstrează casa pentru familia ta numeroasă. Este imensă. A fost făcută pentru oameni ca tine, care știu să aibă răbdare cu lucrurile vechi”, îi spuse domnul Norton.
Atunci Jessie izbucni în lacrimi.
Nici măcar nu își dăduse seama când începuse să se atașeze de prezența bătrânului Norton, dar gândul că nu-l va mai vedea niciodată era sfâșietor. Sau poate pur și simplu o durea faptul că urma să moară singur.
Așa că, în acel weekend, Jessie își aduse copiii să-l cunoască. Iar pentru prima dată după ani de zile, bătrânul zâmbi. Și acel zâmbet valora mai mult decât o mie de bacșișuri.
Domnul Norton muri câteva săptămâni mai târziu, iar Jessie moșteni oficial casa. Avocatul îi spuse că familia lui nu dorise nimic, așa că întreaga avere îi revenea ei. Nu rămăsese mare lucru în afară de casa superbă, dar pentru familia ei numeroasă, era un dar neprețuit.
Copiii lui Jessie au fost încântați, deoarece acum aveau propriile lor camere, iar ea și soțul ei obținuseră promovări la locul de muncă, ceea ce însemna că situația lor financiară se îmbunătățise. Aveau multe motive de recunoștință, așa că au început să facă voluntariat cât de des posibil la centrul local pentru vârstnici, în onoarea domnului Norton.
Iar Jessie acorda mereu o atenție specială bătrânilor cu cele mai dificile atitudini. Știa că erau morocănoși dintr-un motiv, iar ei îi aminteau de omul care îi schimbase viața.
Ce putem învăța din această poveste?
Persoanele în vârstă au nevoie de la fel de multă răbdare ca și copiii. Fiind mamă a cinci copii, Jessie a fost singura angajată a restaurantului care a reușit să-l gestioneze pe domnul Norton, pentru că el se purta adesea ca un copil.
Bunătatea poate avea recompense neașteptate. Jessie a tratat un bătrân morocănos cu bunătate, iar el i-a răsplătit generozitatea oferindu-i casa sa.
📢 Distribuie această poveste cu prietenii tăi! Poate că le va lumina ziua și îi va inspira să fie mai răbdători și mai amabili cu cei din jur.