Georgia era pe plajă cu nepoții ei când aceștia au arătat brusc spre o cafenea din apropiere. Inima i s-a oprit pentru o clipă când copiii au strigat cuvintele care aveau să-i zguduie lumea. Cuplul din cafenea semăna perfect cu părinții lor, care muriseră cu doi ani în urmă.
Durerea te schimbă în moduri la care nu te-ai aștepta niciodată. Uneori, e doar un ecou surd în piept. Alteori, te lovește din senin, ca un pumn direct în inimă.
Credeam că-mi gestionam bine suferința, încercând să le ofer lui Andy și Peter o viață stabilă după pierderea fiicei mele, Monica, și a soțului ei, Stephen. Dar acea notă anonimă mi-a arătat cât de mult mă înșelasem.
Ei au murit într-un accident acum doi ani. Încă îmi amintesc cum Andy și Peter mă întrebau neîncetat unde sunt părinții lor și când se vor întoarce.
Mi-a luat luni de zile să-i fac să înțeleagă că mama și tata nu se vor mai întoarce niciodată. Mi s-a rupt inima spunându-le că vor trebui să se descurce fără ei, dar că eu voi fi mereu acolo pentru ei.
După toată munca și durerea prin care am trecut, am primit această scrisoare anonimă care susținea că Monica și Stephen sunt încă în viață.
„Nu… nu au plecat cu adevărat?” am șoptit, prăbușindu-mă pe scaunul din bucătărie. „Ce fel de glumă crudă e asta?”
Am mototolit hârtia și eram pe punctul de a o arunca, când telefonul a început să vibreze.
Era banca mea, alertându-mă despre o tranzacție efectuată cu cardul Monicăi. Cardul pe care îl păstrasem activ doar ca să mai păstrez o parte din ea.
„Cum e posibil?” am murmurat. „Cardul ăsta a stat într-un sertar timp de doi ani… Cum ar putea cineva să-l folosească?”
Am sunat imediat serviciul clienți al băncii.
„Bună ziua, sunt Billy. Cu ce vă pot ajuta?” a răspuns operatorul.
„Bună… Vreau să verific o tranzacție recentă pe cardul fiicei mele”, am spus.
„Sigur. Îmi puteți furniza primele șase și ultimele patru cifre ale cardului, precum și relația cu titularul contului?”
I-am oferit detaliile și am explicat: „Sunt mama ei. Ea… a decedat acum doi ani, iar eu mă ocup de conturile rămase.”
A urmat o pauză, apoi Billy a vorbit cu grijă: „Îmi pare foarte rău pentru pierderea dumneavoastră, doamnă. Nu văd nicio tranzacție efectuată direct cu acest card. Dar cineva a folosit un card virtual asociat contului.”
„Un card virtual?” am întrebat, încruntându-mă. „Dar eu nu am activat niciunul. Cum ar putea funcționa independent?”
„Cardurile virtuale sunt separate de cele fizice și rămân active dacă nu sunt dezactivate. Doriți să-l anulez?”
„Nu, nu”, am reușit să spun. Mi-era teamă să-l anulez, gândindu-mă că Monica l-ar fi activat înainte de moarte. „Puteți să-mi spuneți când a fost creat acest card virtual?”
Billy a verificat câteva momente. „A fost activat cu o săptămână înainte ca fiica dumneavoastră să… să plece.”
Un fior rece mi-a străbătut coloana. „Mulțumesc, Billy. Atât pentru acum.”
Am sunat-o imediat pe cea mai bună prietenă a mea, Ella, și i-am povestit despre scrisoare și tranzacția de pe card.
„E imposibil”, a șoptit Ella. „Poate fi o greșeală?”
„E ca și cum cineva vrea să mă facă să cred că Monica și Stephen sunt undeva acolo… ascunzându-se. Dar de ce? De ce ar face cineva așa ceva?”
Suma tranzacționată nu era mare. Doar 23,50 dolari, la o cafenea locală. O parte din mine voia să meargă acolo și să afle mai multe, dar cealaltă parte se temea de ceea ce ar putea descoperi.
Plănuiam să verific situația în weekend, dar ceea ce s-a întâmplat sâmbătă mi-a răsturnat întreaga lume.
Andy și Peter au vrut să mergem la plajă, așa că i-am dus acolo. Ella s-a oferit să vină și ea ca să mă ajute cu copiii.
Briza oceanului aducea mirosul de sare, în timp ce băieții se jucau în valurile mici, râsetele lor răsunând peste nisip. Era pentru prima dată după mult timp când îi vedeam atât de fericiți.
Ella stătea întinsă pe prosopul ei, iar eu îi arătam scrisoarea misterioasă, când Andy a strigat brusc.
„Bunico, uite!” a spus, trăgându-l pe Peter de mână și arătând spre o cafenea de pe plajă. „Acolo sunt mama și tata!”
Mi s-a tăiat respirația. La doar treizeci de metri distanță, o femeie cu părul vopsit ca Monica și aceeași postură grațioasă stătea la masă cu un bărbat care semăna izbitor cu Stephen.
Împărțeau un platou cu fructe proaspete.
„Te rog, urmărește-i tu pe băieți”, i-am spus Elei, vocea tremurându-mi de emoție.
„Nu plecați nicăieri”, le-am spus copiilor. „Stați lângă Ella, bine?”
Ei au dat din cap, iar eu m-am întors spre cafenea.
Inima îmi bătea nebunește când i-am văzut ridicându-se și îndreptându-se spre o alee îngustă, flancată de stuf și trandafiri sălbatici.
Mergeau aproape unul de celălalt, șoptind și râzând din când în când. Femeia își dădea părul după ureche exact așa cum făcea Monica. Bărbatul avea aceeași ușoară șchiopătare din cauza accidentării sale din timpul facultății.
Apoi i-am auzit vorbind.
„E riscant, dar n-am avut de ales, Emily”, a spus bărbatul.
Emily? De ce îi spune Emily?
Au cotit pe o alee mărginită de scoici, oprindu-se în fața unei căsuțe acoperite de viță-de-vie.
„Știu”, a oftat femeia. „Dar mi-e dor de ei… mai ales de băieți.”
Am strâns cu putere gardul de lemn din fața casei, simțindu-mi mâinile tremurând.
Era ea. Era el.
Dar de ce? De ce ar fi făcut asta?
După ce au intrat în căsuță, am scos telefonul și am sunat la 112. Operatorul a ascultat cu răbdare în timp ce îi explicam situația imposibilă.
Am rămas lângă gard, încercând să mai aud ceva care să-mi confirme ce vedeam. Nu puteam să cred ce se întâmpla.
În cele din urmă, adunând toată forța pe care o aveam, m-am apropiat de ușă și am apăsat soneria.
Pentru un moment, a fost liniște, apoi am auzit pași apropiindu-se.
Ușa s-a deschis brusc și, în fața mea, stătea fiica mea. Fața i s-a albit când m-a recunoscut.
„Mamă?” a șoptit. „Ce… cum ne-ai găsit?”
Înainte să pot răspunde, Stephan a apărut în spatele ei. Apoi, sunetul sirenelor apropiindu-se a umplut aerul.
„Cum ați putut?” Vocea îmi tremura de furie și durere. „Cum ați putut să vă abandonați propriii copii? Aveți idee prin ce ne-ați făcut să trecem?”
Mașinile de poliție s-au oprit, iar doi ofițeri s-au apropiat repede, dar precaut.
„Cred că va trebui să punem câteva întrebări,” a spus unul dintre ei, privindu-ne pe rând. „Asta… nu e ceva ce vedem în fiecare zi.”
Monica și Stephan, care își schimbaseră numele în Emily și Anthony, au început să-și spună povestea, bucățică cu bucățică.
„Nu trebuia să fie așa,” a spus Monica, vocea tremurându-i. „Ne înecam, înțelegi? Datoriile, cămătarii… continuau să vină, cerând din ce în ce mai mult. Am încercat orice, dar situația devenea din ce în ce mai rea.”
Stephan a oftat. „Nu voiau doar bani. Ne amenințau și nu voiam să-i tragem și pe copii în haosul pe care l-am creat.”
Monica a continuat, lacrimile șiroindu-i pe obraji. „Ne-am gândit că, dacă plecăm, le oferim băieților o viață mai bună, mai stabilă. Am crezut că le va fi mai bine fără noi. Să-i lăsăm în urmă a fost cel mai greu lucru pe care l-am făcut vreodată.”
Au mărturisit că au înscenat accidentul pentru ca autoritățile să creadă că au căzut de pe o stâncă în râu, sperând că, în scurt timp, poliția va înceta căutările și vor fi declarați morți.
Apoi, au explicat cum s-au mutat într-un alt oraș pentru a începe o viață nouă și chiar și-au schimbat numele.
„Dar nu puteam să-mi scot copiii din minte,” a admis Monica. „Trebuia să-i văd, așa că am închiriat căsuța asta pentru o săptămână, doar ca să fim aproape de ei.”
Inima mi se frângea în timp ce le ascultam povestea, dar furia mocnea sub compasiunea pe care o simțeam. Nu puteam să nu cred că trebuia să existe o altă cale de a scăpa de cămătari.
După ce au mărturisit totul, i-am trimis un mesaj Elei cu locația noastră, iar în scurt timp mașina ei a apărut, cu Andy și Peter înăuntru.
Copiii au sărit din mașină, iar fețele lor s-au luminat când și-au văzut părinții.
„Mamă! Tată!” au strigat, alergând spre ei. „Sunteți aici! Știam că o să vă întoarceți!”
Monica i-a privit, iar lacrimile i-au umplut ochii. Își revedea copiii după doi ani.
„Oh, dragii mei… Mi-a fost atât de dor de voi. Îmi pare atât de rău,” a spus, strângându-i în brațe.
Am privit scena desfășurându-se în fața mea, șoptindu-mi: „Dar cu ce preț, Monica? Ce ai făcut?”
Polițiștii le-au permis o scurtă reîntâlnire înainte de a-i lua deoparte pe Monica și Stephen.
Ofițerul senior s-a întors spre mine, cu o privire plină de compasiune.
„Îmi pare rău, doamnă, dar vor avea de înfruntat acuzații serioase. Au încălcat multe legi.”
„Dar nepoții mei?” am întrebat, privind fețele confuze ale lui Andy și Peter, care își vedeau părinții despărțiți de ei încă o dată. „Cum să le explic ce s-a întâmplat? Sunt doar niște copii.”
„Asta e ceva ce va trebui să decideți dumneavoastră,” a spus el, blând. „Dar adevărul va ieși la iveală, mai devreme sau mai târziu.”
Mai târziu, în acea noapte, după ce i-am pus pe copii la culcare, am rămas singură în sufragerie.
Scrisoarea anonimă stătea pe măsuța de cafea, iar mesajul ei avea acum o semnificație complet diferită.
Am luat-o în mână și am citit încă o dată acele cinci cuvinte: „Nu sunt cu adevărat plecați.”
Încă nu știam cine mi-o trimisese, dar avea dreptate.
Monica și Stephan nu erau morți. Doar aleseseră să plece.
Și, într-un fel, asta mă durea mai mult decât dacă nu ar mai fi fost în viață.
„Nu știu dacă îi pot proteja pe copii de tristețe,” am șoptit în liniștea camerei, „dar voi face orice pentru a-i ține în siguranță.”
Acum, uneori mă gândesc că poate n-ar fi trebuit să chem poliția. O parte din mine crede că aș fi putut să o las pe fiica mea să trăiască viața pe care și-o alesese, dar o altă parte din mine voia ca ea să înțeleagă că ceea ce a făcut a fost greșit.
Credeți că am făcut bine sunând la poliție? Voi ce ați fi făcut în locul meu?