Anul trecut a fost cel mai greu an din întreaga perioadă de învățământ pentru Ana.
Dacă înainte încă mai existau gânduri despre studii, în ultimul an toți păreau să fi uitat de ce sunt acolo.
În jurul ei începuseră să se lege romane, se discuta despre planuri de viitor, bani, haine. Ana părea un outsider, iar viitorul ei părea sumbru.
Chiar dacă învăța destul de bine, în familia ei nu erau bani. Hainele pe care le purta erau vechi și uzate. Ana s-a gândit: oare vreodată a avut o rochie nouă?
După mult timp de gândire, și-a amintit că atunci când a început clasa întâi, a primit totul nou. Ce mult timp a trecut de atunci, atunci tata nu era ca acum, iar mama…
Ana nu prea interacționa nici înainte cu colegii, adică ei nu prea interacționau cu ea. Iar anul acesta se simțea cu adevărat străină.
Se părea că toți erau deja oameni maturi, însă batjocura față de ea părea să fie tot mai frecventă. Iar azi totul s-a transformat într-o situație insuportabilă.
Ziua a început ca de obicei. Toată lumea s-a așezat, a început prima lecție. Ana nu prea iubea să fie în centrul atenției, așa că a întrebat:
— Doamna Popescu, poate aș putea să răspund de aici?
Și imediat s-a auzit:
— Pătru îi este frică că toți vor observa câte petice sunt pe rochia ei.
— Nu, îi este frică că rochia nu va rezista și se va rupe pur și simplu.
Atât fetele, cât și băieții râdeau. Clasa râdea, iar Doamna Popescu nu a reușit să îi potolească.
— Pătru, cum o să mergi la balul de absolvire? La noi nu sunt magazine unde să vândă asemenea haine.
Ana a apucat ghiozdanul și a ieșit din clasă ca un glonț. A auzit cum Doamna Popescu striga:
— Stan, taci! Pătru, întoarce-te!
Dar cine o mai asculta, dacă toți se considerau deja maturi și înțelepți?
Acasă era ca de obicei. Tata dormea deja, probabil bine îmbătat. Stătea întins pe canapea, nici măcar nu-și putea pune picioarele pe jos, și miroseau de la el alcool.
În bucătărie era un teanc de vase murdare, majoritatea cu țigări stinse, câteva sticle goale, iar masa era plină de ceva lipicios.
Ana a deschis fereastra, iar aerul proaspăt a ajuns din stradă. Anul acesta aprilie fusese destul de cald, dar totuși era un început de primăvară.
Peste o oră, Ana spăla, freca și curăța urmele lăsate de tata ei. Se gândea că totul ar fi fost altfel dacă mama ar fi trăit.
Ana știa că tata o iubea foarte mult pe mama. Probabil de aceea nu reușea să facă față pierderii ei.
De zece ani, se tot găsea tot felul de joburi ocazionale și își cheltuia majoritatea banilor pe alcool.
La început nu era atât de evident. Mergând la serviciu, bea doar atunci când Ana adormea.
Mai târziu, a început să bea și seara, dar chiar atunci când Ana îl vedea. Apoi i-a devenit tot mai greu să se ocupe de lucru. Tot repeta:
— Nu-ți face griji, Anuța, acum tata o să renunțe și totul va fi bine. Vom trăi bine împreună.
Dar „binele” acela nu a venit niciodată. Ana plângea, îl ruga pe tata să se oprească, aștepta să-i treacă plictiseala cu băutul, dar nimic nu se schimba, totul se înrăutățea.
Ana a auzit un foșnet și s-a întors brusc. În ușa bucătăriei stătea tata. I s-a strâns inima. La 45 de ani arăta ca un om de 60 sau chiar 70 de ani.
— Fetița mea, de ce ești trează atât de devreme?
Și atunci emoțiile au năvălit peste ea. A început să vorbească încet, apoi a trecut la țipat.
— Devreme?! Eu nu am ce face cu oamenii normali la școală, înțelegi?
Ana a aruncat jacheta pe scaun și a trecut pe lângă tata. În hol s-a auzit un zgomot puternic de ușă trântită. El a coborât greu pe scaun și a mormăit:
— Ei, acum ești mulțumită?
— S-a întâmplat ceva? — a întrebat o femeie care lucra de mulți ani la farmacia din colțul blocului lor. Toată lumea o cunoștea pe Maria.
— Nu, cu tata e totul bine, — a răspuns Ana, — dacă se poate, voi sta puțin și voi uita.
— Nicio problemă din viață nu se rezolvă cu tăcerea.
Ana, suflându-și nasul și ștergându-și lacrimile, i-a povestit tot ce s-a întâmplat astăzi.
— Trebuie să mergi la director. Ce e asta? Cine le-a dat dreptul? — a sugerat Maria.
Ana a dat din cap:
— Nu va ajuta. Spuneți-mi, Maria, știți cumva unde aș putea lucra ca să nu pierd lecțiile și să-l văd pe tata cât mai rar?
— Să lucrezi? Ești prea tânără. Deși, dacă e neoficial… Hai, vino la mine mâine după-amiază, voi încerca să te ajut.
Ana și-a șters lacrimile și a zâmbit:
— Mulțumesc mult, voi veni sigur.
Așa a început Ana să lucreze la spital, unde lipseau foarte mult infirmierele de noapte.
Nu intenționa să spună nimănui unde lucrează, dar în jurnal a semnat că va merge la balul de absolvire.
Desigur, imediat au început batjocurile, dar Ana a încercat să nu le acorde prea multă atenție.
Celor care râdeau de ea, părinții le vor cumpăra rochii. Dar ea nu are pe nimeni care să-i cumpere una, așa că își va cumpăra singură.
Ana voia să-i facă pe toți să tacă, nu știa exact de ce, dar știa sigur că nu era mai prejos decât ceilalți, iar unii poate chiar mai buni.
Da, nu avea bani, dar pentru o seară va reuși să câștige.
— Pătru, se spune că oamenii fără adăpost au găsit o rochie la ghenă pentru tine. E adevărat?
Stan nu se liniștea.
Întotdeauna erau în jurul ei cei care ascultau fiecare cuvânt al ei.
Stan fusese deja mult timp considerată „regina clasei”, și nimeni nu se îndoia că această reputație o va însoți pe vecie.
Ana a privit în liniște la manual. Cel mai important era să nu răspundă și poate că Stan va obosi și va înceta. Dar nu a fost așa.
— Ana, poate că o să vii cu vreun băiat? Sau ai găsit pe cineva la ghenă?
Ana nu s-a putut abține:
— Unul ca tine?
A început să râdă în jur. Stan, roșind de furie:
— Sigur, a scos rochia din gunoi, acum se simte mai curajoasă. Dar ce, Pătru, nu poți deveni regina dansurilor?
Ana s-a ridicat, a zâmbit:
— Ești obișnuită să joci după propriile reguli. Dar așa ai putea lupta.
Ana a ieșit, iar Stan a rămas cu gura căscată.
— Ai văzut-o? Cam o săptămână înainte de balul de absolvire, la spital a început o mare agitație.
Au adus un băiețel de 5 ani care căzuse de pe trotinetă și își lovise capul.
Cu el era bona care doar amplifica panică, sunând mereu pe cineva și cerând scuze. Noaptea era una obișnuită, iar în tură rămăsese doar medicul de gardă.
— Ana, calmează-o pe isterica asta! — striga doctorul la telefon. — Înțelegeți, nu-l pot păstra, eu am secția pentru adulți…
Nu, nu este periculos, dar ar fi bine să-l examineze un chirurg pediatric.
El a pus telefonul și, confuz, a spus:
— Te rog, fă ceva, să se liniștească femeia asta.
Ana a zâmbit și a dus bona în hol, i-a oferit ceai și femeia a explicat calm:
— Înțelegeți, Vlad, tatăl băiatului este un om minunat, deși tânăr. Este un om de afaceri de succes. Așa s-a întâmplat că a devenit tată când avea doar 19 ani.
Fetei nu-i trebuia un copil, iar Vlad crește singur băiatul. Când Vlad a împlinit 20 de ani, mama copilului a început să încerce să-l răpească.
Nu-i mai trebuie copilul, ea vrea doar banii lui Vlad.
Îl urmărește la fiecare pas, a scris deja câteva plângeri că Vlad nu petrece destul timp cu copilul și că este periculos și incorect. Și dacă află despre asta…
— Nu i-ai spus tatălui? — a întrebat Ana mirată.
— Mi-e frică. Vlad poate fi foarte sever, — a răspuns bona.
Ana a întins mâna hotărâtă:
— Lasă-mă să încerc să-i explic totul.
Discuția nu a fost ușoară. Vlad, când a înțeles ce s-a întâmplat, a început imediat să strige că îi va da pe toți în judecată. A trebuit să ridic vocea:
— Poți să te liniștești și să mă asculți? Nu s-a întâmplat nimic grav. Toți copiii cad.
Fiul tău s-a speriat foarte tare și tu și bona ta sunteți vinovate, pentru că vă temeți de el. Te comporți ca un tiran!
În partea cealaltă a telefonului a fost liniște, apoi Vlad a spus calm:
— Pot să te rog să iei copiii undeva, să nu rămână la spital și să nu se arate acasă cu capetele bandajate?
„Voi plăti bine. Voi fi acolo până la prânz, iar adresa o voi trimite prin mesaj SMS.”
Ana voia să spună că nu poate, dar Vlad deja își închisese telefonul. I-a povestit guvernantei despre conversație, iar aceasta a dat din cap:
— Da, în această situație ar fi cel mai bine să plecăm de aici.
— Dar tata… tata ar putea fi beat, — spuse Ana.
Guvernanta încruntă sprâncenele:
— Să mergi la hotel e periculos, ar putea să ne vadă cineva cunoscut…
După o jumătate de oră, Ana și guvernanta au ajuns la un hotel mic, dar confortabil, unde s-au cazat pentru câteva zile. Ana nu știa ce va face în continuare, dar măcar avea un loc unde să stea departe de haosul de acasă.
În acea noapte, în timp ce se așezau în pat, guvernanta i-a spus cu voce calmă:
— Ana, ai făcut o alegere bună. Uneori, pentru a-ți găsi calea, trebuie să te îndepărtezi de problemele care te împovărează.
Ana o privea cu un aer absent, dar cu o oarecare ușurare. A înțeles că, chiar dacă nu avea control asupra tuturor lucrurilor, putea să își croiască drumul într-un mod mai liniștit și mai sigur.
A doua zi, telefonul a sunat. Era un mesaj de la Vlad. „Mulțumesc, Ana. Mă voi ocupa de toate. Cât despre balul de absolvire, te aștept acolo. Va fi o seară de neuitat.”
Ana a rămas tăcută. Nu se aștepta la asta, dar, în ciuda tuturor problemelor, începuse să simtă că poate să ia decizii pentru ea însăși și că poate construi ceva mai bun, chiar și fără sprijinul total al familiei.
Zilele care au urmat au fost mai ușoare. Ana a început să se simtă mai sigură pe ea. În ziua balului, și-a ales o rochie simplă, dar elegantă. Era o rochie pe care și-o cumpărase singură, cu bani pe care i-a câștigat lucrând la spital. Când a ajuns la bal, a fost o surpriză pentru toți. În sfârșit, nimeni nu o mai privise ca pe o victimă a circumstanțelor, ci ca pe o tânără puternică, care își merita locul acolo.
Balul a fost un moment magic pentru Ana. Nu doar că și-a demonstrat curajul, dar a simțit și cum oamenii din jurul ei începeau să o privească altfel, cu respect și admirație. Știa că viitorul ei nu va fi ușor, dar pentru prima dată simțea că are control asupra propriei vieți.
Cu un zâmbet pe față și inima plină de speranță, Ana a dansat, iar toți cei care râdeau de ea în trecut au rămas uimiți de felul în care își purta regatul.