Călugărul a spus: “Adoptați un orfan. Atunci veți avea propriul copil, dar nu veți putea niciodată să-l alungați din casă!”
Familia Popescu trăia la marginea orașului, cunoscuși pentru meșteșugul lor de croitori. Talentul transmis din generație în generație le asigura prosperitatea, iar cei mai de seamă locuitori ai orașului le erau clienți fideli. Nimeni nu putea explica de unde obțineau materiale de o asemenea calitate, mai ales în vremuri de lipsuri, dar Popescu nu divulgau niciodată secretele meseriei. Un lucru era cert: doar cei cu dare de mână puteau apela la serviciile lor.
În anii grei de după război, o femeie tânără, sleită de puteri, a ajuns la ușa familiei Popescu, purtând în brațe un copil firav. Cu glas rugător, le-a cerut să o ajute, să-i dea o bucătură de mâncare. Stăpâna casei, obișnuită să nu-și amestece treburile cu ale cerșetorilor, a alungat-o fără ezitare. Femeia s-a așezat la umbra gardului lor, iar copilul a plâns până când suflarea i s-a stins. Până la lăsarea serii, mama a rămas nemișcată, cu fiul neînsuflețit între brațe. Nimeni nu a văzut-o plecând, dar zvonurile despre acea zi neagră au rămas vii mult timp.
De atunci, familia Popescu a fost lovită de necazuri cumplite. Oamenii murmurau că Dumnezeu i-a pedepsit pentru neomenia lor. Femeile din familie nășteau prunci morți, iar cei care supraviețuiau erau firavi și bolnăvicioși. În ciuda averii, suferința le îngloda sufletele.
Dintre toți copiii Popescu, doar Ana supraviețuise. Părinții o prețuiau ca pe o nestemata cea mai de preț, dar și-au dorit întotdeauna ca ea să se căsătorească cu un bărbat de seamă. Pretendenții au fost numeroși, dar niciunul nu era pe placul familiei. Un brancardier, un profesor de matematică, toți au fost respinși, pentru că Popescu voiau pentru fiica lor un viitor asigurat, departe de blestemul care părea să-i ânconjoare.
Bunicul Anei visa să o vadă soția unui om de vază, un judecător sau un avocat. „Dragostea?”, râdea el. „Bărbatul iubește banii, în rest se obișnuiește cu totul!”
Ana și-a ales totuși soțul după dorința familiei – un tânăr dintr-o familie de funcționari importanți. Nunta a fost somptuoasă, iar tinerii s-au mutat într-o casă nouă, plină de bogății. Totuși, treceau anii și nu reușeau să aibă copii. Medicii ridicau din umeri, neputincioși.
O femeie i-a povestit Anei despre un călugăr înzestrat cu daruri divine, care ajutase multe familii. Deși sceptici, Ana și părinții ei au decis să-l viziteze.
Călugărul i-a ascultat cu răbdare, privindu-i cu ochi ce păreau să vadă dincolo de cuvintele lor. Apoi, cu o voce blândă, a spus:
– Trebuie să faceți o jertfă.
Tatl Anei s-a grăbit să-ntrebe:
– Cât trebuie să plătim?
Călugărul a zâmbit trist.
– Nu este vorba de bani. Trebuie să adoptați un orfan. Atunci veți avea propriul vostru copil, dar niciodată nu trebuie să-l izgoniți din casă!
Popescu au cugetat îndoelung, dar până la urmă au luat un băiețel de doi ani. Când acesta a împinit cinci ani, Ana a rămas însărcinată. Bucuria familiei a fost imensă, dar în curând au început să se gândească să-l îndoarcă pe copil la orfelinat. Soțul Anei s-a opus, dar ea a fost de neclintit.
Într-o dimineață, în timp ce cobora scările, Ana a căzut. Sarcina i-a fost pierdută. Frământată de durere, a aruncat vina asupra copilului adoptat, cerând să fie alungat. Dar soțul ei, fără ezitare, a plecat împreună cu băiatul. Mai târziu, s-a recăsătorit și a avut alși doi fii. Părinții lui l-au iubit pe copilul adoptat ca pe un „ingeraș”.
În schimb, Ana a rămas să se afunde în amărăciune. Familia Popescu îl învinovățea pe fostul ginere pentru toate necazurile lor. Ana l-a blestemat, dar el nu a mai privit în urmă.