Călugărul spuse solemn: „Adoptați un orfan, iar atunci veți avea un copil adevărat. Dar să știți că niciodată nu veți putea să-l izgoniți din casa voastră!”
Familia Popescu locuia la marginea orașului și era cunoscută pentru măiestria în croitorie, o tradiție ce se păstra din tată-n fiu de-a lungul generațiilor. Datorită talentului lor desăvârșit, aveau clienți de seamă, iar hainele pe care le făceau erau căutate de toți cei cu stare. Nimeni nu știa exact de unde reușeau să procure materiale atât de rare și de calitative, mai ales în vremuri de lipsuri, dar Popescu păstrau cu sfințenie aceste secrete. O singură certitudine exista: doar cei cu bani adevărați puteau să-și permită să le treacă pragul.
În anii grei care au urmat războiului, o femeie tânără și slăbită bătuse la ușa familiei Popescu, ținând în brațe un copil firav. Cu glas stins, le ceruse o bucățică de mâncare, o mână întinsă spre ajutor. Dar stăpâna casei, obișnuită să nu-și amestece viața cu a cerșetorilor, a alungat-o fără milă. Femeia s-a retras sub umbra gardului, ținându-și pruncul în brațe, iar copilul a început să plângă cu o suferință mută, până când sufletul i s-a stins. Toată ziua a rămas nemișcată, cu fiul mort în brațe, iar când s-a făcut seară, s-a făcut nevăzută, fără ca nimeni să o fi văzut plecând. Însă acea zi întunecată a rămas gravată în vorbele oamenilor pentru mult timp.
De atunci, familia Popescu a fost cuprinsă de nenorociri greu de înțeles. Zvonurile spuneau că Dumnezeu i-a pedepsit pentru nepăsarea lor. Femeile din neam dădeau naștere la prunci morți sau bolnăvicioși, iar cei care supraviețuiau erau slăbiți și fără vlagă. În ciuda averii și a poziției sociale, tristețea le măcina inimile.
Dintre toți copiii Popescu, numai Ana reușise să crească. Era considerată comoara familiei, însă părinții ei și-au dorit mereu să o vadă măritată cu un bărbat cu adevărat respectabil. Au trecut mulți pretendenți pe la ușa lor, un brancardier, un profesor de matematică, dar niciunul nu a fost pe placul familiei, care voia pentru Ana un soț cu un viitor sigur, ferit de blestemele ce păreau să le urmărească.
Bunicul Anei visa să o vadă însoțită de un om de vază, poate un judecător sau un avocat. „Dragostea?” spunea el râzând. „Bărbatul iubește banii, în rest, se obișnuiește cu totul.”
În cele din urmă, Ana și-a ales soțul conform dorințelor familiei – un tânăr dintr-o familie de funcționari importanți. Nunta a fost fastuoasă, iar cei doi s-au mutat într-o casă plină de bunuri și confort. Cu toate acestea, anii treceau, iar Ana nu putea rămâne însărcinată. Medicii nu ofereau nicio explicație.
Aflând de un călugăr renumit pentru darurile sale vindecătoare, Ana împreună cu părinții săi au decis să-l viziteze, în ciuda scepticismului. Călugărul i-a ascultat cu atenție, privindu-i cu o blândețe ce părea să pătrundă dincolo de cuvinte. Apoi a spus:
„Trebuie să faceți o jertfă.”
Tatăl Anei, nerăbdător, a întrebat:
„Cât trebuie să plătim?”
Călugărul a zâmbit trist:
„Nu este o chestiune de bani. Trebuie să adoptați un copil orfan. Abia atunci veți avea un copil cu adevărat al vostru, dar să nu-l izgoniți niciodată din casă!”
După multe gânduri și ezitări, familia Popescu a luat în grijă un băiețel de doi ani. La cinci ani după aceea, Ana a rămas însărcinată. Bucuria a fost imensă, dar în scurt timp au început să se gândească să returneze copilul adoptat la orfelinat. Soțul Anei a fost împotrivă, însă ea a fost hotărâtă.
Într-o dimineață, în timp ce cobora scările, Ana a alunecat și a pierdut sarcina. Copleșită de durere, l-a învinovățit pe copilul adoptat și a cerut să fie dat afară. Dar soțul său, fără să stea pe gânduri, a plecat împreună cu băiatul. Mai târziu, s-a recăsătorit și a avut doi fii. Părinții săi au continuat să-l iubească pe copilul adoptat, considerându-l un „înger” venit în familie.
Ana a rămas singură, cufundată în amărăciune. Familia Popescu l-a acuzat pe fostul ginere pentru toate necazurile, iar Ana l-a blestemat, dar el nu s-a mai uitat niciodată înapoi.