Alexandru nu și-a pus niciodată viața sub semnul întrebării. A făcut mereu ceea ce trebuia, a urmat drumul pe care toți îl considerau corect, a fost un soț devotat, un bărbat responsabil. Dar în acea noapte – în acea noapte anume – ceva s-a rupt în el.
Stătea singur într-un bar din București, învârtind încet paharul de whisky pe care nici măcar nu-l băuse. Prin geamul mare se vedeau luminile orașului, taxiurile care treceau în viteză, sunetul claxoanelor care se împletea cu pașii grăbiți ai trecătorilor. Dar Alexandru nu auzea nimic. Doar vocea terapeutului său, de mai devreme în acea zi, îi răsuna în minte:
– Alexandru, ai o problemă serioasă. Cu soția ta.
Cuvintele l-au lovit în piept ca un pumn. O problemă cu Andreea? Niciodată nu se gândise la asta. Dar acum… acum totul începea să capete sens.
Andreea îl suna de fiecare dată când întârzia mai mult de o jumătate de oră. Mereu.
Ea alegea cărțile pe care trebuia să le citească, filmele pe care le vizionau împreună. Sala de sport? Ideea ei. Dieta sănătoasă? Nu-l obliga… dar când în frigider nu găsea decât salate și pește la aburi, ce putea să facă?
Ea l-a determinat să renunțe la fumat. L-a îndepărtat, încet, dar sigur, de prietenii vechi – aceia despre care spunea că beau prea mult, că trăiesc fără reguli, că sunt o influență negativă.
Și așa au trecut zece ani.
Zece ani de control. Zece ani în care fiecare alegere fusese influențată de ea. Zece ani în care libertatea lui s-a risipit, încet, fără ca el să-și dea seama. Și doar acum – doar în acel moment – a înțeles ce se întâmplase cu adevărat.
Un foc i-a cuprins pieptul. Frustrare. Mânie.
Cum am putut fi atât de orb?
Ea îi modelase viața așa cum ea voia. Îl transformase în bărbatul de care ea avea nevoie. Iar el, naiv, acceptase fără să-și dea seama.
Gândul îl sfâșia pe dinăuntru.
A început să riposteze. Să se certe cu ea. Să o acuze că l-a închis într-o colivie aurită, că i-a tăiat aripile, că l-a făcut să devină cineva care nu și-a dorit niciodată să fie.
Și atunci, Alexandru a luat o decizie.
Și-a făcut bagajele. I-a spus că are nevoie de timp, că trebuie să fie singur. Că vrea să afle cine este cu adevărat.
Terapeutul său – singurul care părea să-l înțeleagă – i-a dat dreptate.
„Ce aveai înainte de ea?”
– Alexandru, spune-mi ceva. Ce aveai înainte să o cunoști pe Andreea?
A oftat adânc, trecându-și mâna peste față.
– Nimic. Nu aveam un apartament, nu aveam economii, nu aveam un loc de muncă stabil. Ea îmi spunea mereu că m-a ales din iubire. Dar acum… acum mă întreb dacă nu cumva m-a ales pentru că eram ușor de modelat.
Am lăsat tăcerea să plutească între noi pentru câteva secunde și apoi l-am întrebat:
– Și ce ai acum?
A rămas tăcut o clipă, apoi a răspuns încet:
– Un apartament mare în centru. O vilă la munte. Afacerea mea proprie. Venituri mai mari decât aș fi visat vreodată. Un fiu care tocmai a început școala. Siguranță. Stabilitate. O viață pe care alții doar și-o imaginează.
S-a oprit. Și-a privit mâinile.
– Și totuși, o numești tirană? Manipulatoare? – am întrebat. – Alexandru, tu nu aveai nimic. Apoi această femeie a apărut în viața ta – și dintr-o dată ai totul. Cum explici asta?
Nu a răspuns.
– Ai renunțat la fumat. Ai început să ai grijă de tine. Ți-ai construit o carieră. Ai ajuns cineva. Ai câștigat respect. Și acum îmi spui că ea te-a încătușat?
Gâtul i s-a strâns.
Care era adevărul?
Îl suna pentru că îi păsa. Pentru că, dacă i s-ar fi întâmplat ceva, ea ar fi fost prima care l-ar fi căutat. Și l-ar fi găsit.
Poate că uneori exagera. Poate că uneori depășea limitele.
Dar ce? Ar fi fost mai bine dacă nu i-ar fi păsat deloc?
Alexandru a rămas așezat, cu privirea pierdută în paharul gol.
Și apoi, după o lungă tăcere, a șoptit:
– O iubesc. Îmi iubesc fiul. Și dacă sunt sincer… vechii mei prieteni? Nu mai sunt nicăieri. Unii și-au distrus viețile cu alcool. Alții au făcut greșeli pe care nu le-au mai putut îndrepta. Dar Andreea… Andreea a fost acolo, chiar și atunci când eu nu știam încotro mă îndrept.
Încet, aproape fără să-și dea seama, un zâmbet i-a apărut pe buze.
– De fapt… am o casă. O am pe ea. Ce naiba aș fi fost fără ea?
A expirat adânc, a scos telefonul din buzunar și a format numărul ei.
– Andreea… vin acasă.