Cu câteva luni în urmă, eram convins că viața mea era pe drumul cel bun. Îmi găsisem sufletul pereche – Andreea. Eram împreună de opt luni, iar când am decis să ne mutăm sub același acoperiș, mi s-a părut pasul firesc. Credeam că începea un nou capitol, plin de iubire, stabilitate și viitor.
Ne-am mutat într-un apartament cochet în centrul Clujului, cu ferestre mari prin care se vedea întregul oraș. Aici trebuia să ne construim viața împreună. Dar nu eram singuri. Împreună cu noi locuia și cineva care fusese alături de mine mult înainte de Andreea.
Max.
Pisica mea. Prietenul meu cel mai loial. Singura constantă din viața mea.
Max a fost alături de mine timp de zece ani. L-am adoptat când eram student, într-o perioadă în care mă simțeam pierdut, fără un scop clar. A fost martor la toate suișurile și coborâșurile mele – relații eșuate, nopți nedormite, momente de disperare și de triumf. Orice s-ar fi întâmplat, Max era mereu acolo.
Când Andreea s-a mutat la mine, am crezut că totul va fi bine. Nu părea să aibă probleme cu Max. Îl mângâia uneori, zâmbea când îl vedea alergând prin casă, chiar îmi trimitea poze cu el când eram la muncă, spunând că „avem un motan tare haios”. Am crezut că îl acceptă.
Dar m-am înșelat.
Totul a început cu lucruri mici – Andreea strănuta din când în când, își freca ochii, își sufla nasul mai des. La început am crezut că era doar o răceală sau poate o alergie sezonieră. Dar în timp, simptomele s-au agravat. Respira greu, obosea repede, iar nopțile au devenit un chin – se trezea brusc, încercând să tragă aer în piept.
Eram îngrijorat.
Am mers împreună la doctor. I-am strâns mâna în sala de așteptare, asigurând-o că totul va fi bine, că sigur există o soluție simplă.
Însă, când doctorul a citit rezultatele și a rostit diagnosticul, totul s-a prăbușit.
— Aveți o alergie severă la părul de pisică. Reacția dumneavoastră se agravează și, dacă nu eliminați cauza, situația va deveni din ce în ce mai gravă.
„Eliminați cauza.”
Cuvintele lui m-au lovit în plin, ca un pumn în stomac.
— Dar a mai fost în preajma lui Max și nu a avut niciodată astfel de reacții! – am protestat, refuzând să accept realitatea.
Doctorul a oftat, cu răbdarea unui om care a explicat același lucru de nenumărate ori.
— Alergiile se dezvoltă treptat. Nu e același lucru să petreci câteva ore pe săptămână cu un animal și să trăiești zi de zi cu el. Sistemul imunitar reacționează mai puternic în timp.
Drumul spre casă a fost tăcut.
Mintea mea mergea în cercuri, căutând soluții. Poate un purificator de aer? Poate tratament antihistaminic? O modalitate prin care Andreea să evite contactul direct cu Max? Trebuia să existe o cale.
Dar când am intrat în apartament, mi-am dat seama că Andreea luase deja o decizie.
— Ei bine? Când ai de gând să scapi de el?
Tonul ei era rece, ferm, ca și cum discutam despre un obiect stricat pe care trebuia să-l arunc.
M-am blocat.
— Scap de el? – am repetat, incapabil să cred ceea ce tocmai auzisem.
— Da. Ai auzit ce a spus doctorul. Nu pot rămâne aici cât timp pisica e în casă. Deci, când îl dai afară?
Un gol rece mi-a cuprins pieptul.
— Andreea… Max nu e doar o pisică. E parte din viața mea.
Ochii ei s-au îngustat, vocea i-a devenit aspră.
— Și eu? Eu nu sunt parte din viața ta? Serios te gândești să alegi un animal în locul nostru?
Și atunci am înțeles.
Nu era doar despre o alergie. Era despre control.
Dacă m-ar fi iubit cu adevărat, n-ar fi încercat să mă forțeze să aleg. Ar fi căutat soluții împreună cu mine. Ar fi înțeles cât de greu îmi era. Dar nu. Pentru ea, lucrurile erau simple.
Ori Max, ori ea.
Și atunci ceva s-a rupt în mine.
Am inspirat adânc și am privit-o în ochi.
— Dacă pentru tine Max este doar o problemă de care trebuie să scap, atunci poate tu ar trebui să pleci.
Ochii ei s-au mărit. Nu se așteptase la asta.
— Tu chiar vorbești serios? Alegi o pisică în locul meu?
— Aleg pe cineva care nu mi-a cerut niciodată să aleg între iubire și loialitate.
A stat câteva secunde, ca și cum încerca să-și dea seama dacă glumesc. Dar nu glumeam.
Fără să mai spună nimic, s-a întors și a început să-și împacheteze lucrurile.
Am privit-o în timp ce-și arunca hainele în valiză, dar, spre surprinderea mea, nu am simțit durere. Am simțit doar… liniște.
Zece minute mai târziu, a ieșit pe ușă.
Apartamentul s-a cufundat în tăcere.
M-am prăbușit pe canapea, lăsând greutatea deciziei să se așeze pe umerii mei.
Apoi am simțit o atingere blândă.
Max.
S-a urcat pe picioarele mele, s-a ghemuit și a început să toarcă, așa cum făcea de fiecare dată când simțea că aveam nevoie de el.
Am trecut mâna prin blana lui moale și am inspirat adânc.
Pentru că iubirea adevărată nu pune condiții. Nu impune sacrificii fără să ofere nimic în schimb.
Și nu – nu regret alegerea mea. Pentru că, spre deosebire de Andreea, Max nu mi-a cerut niciodată să aleg între iubire și loialitate.