Viața mea a fost mereu simplă. Fără obligații, fără responsabilități, fără legături care să mă țină în loc. La 34 de ani, trăiam exact așa cum îmi dorisem mereu – liber, fără griji, fără să dau socoteală nimănui. Bucureștiul era orașul meu, locul unde nopțile erau lungi, pline de luminile cluburilor, de aventuri trecătoare, de prieteni cu care împărțeam râsete și povești.
Familie? Copii? Niciodată nu m-am gândit serios la asta. Poate într-o zi, undeva departe în viitor.
Dar nu acum.
Și totuși… viața avea alte planuri pentru mine.
Era o dimineață obișnuită.
Soarele abia începea să lumineze străzile orașului, aerul era proaspăt, iar mirosul de cafea proaspătă de la cafeneaua de la colț îmi inunda simțurile. Am închis ușa apartamentului și am coborât scările, pregătit pentru o zi de muncă.
Dar apoi l-am văzut.
Un cărucior.
Lăsat chiar în fața blocului meu.
Am încetinit pasul. Poate cineva l-a lăsat acolo doar pentru câteva clipe. O mamă care își căuta cheile? Un vecin?
Dar pe măsură ce m-am apropiat, am simțit cum inima îmi bate mai tare.
În cărucior era un bebeluș.
Un băiețel, înfășurat într-o pătură albastră, dormind liniștit, de parcă nu fusese lăsat singur în lume.
Și pe pătură… un bilet.
Mâinile îmi tremurau în timp ce îl desfăceam.
„Andrei, acesta este fiul tău. Se numește Victor. Ai grijă de el.”
Am simțit că mi se taie respirația.
Am citit de trei ori, de patru ori, încercând să înțeleg.
Dar nu înțelegeam nimic.
Nu aveam un copil.
Nimeni nu îmi spusese vreodată așa ceva. Nicio femeie din trecutul meu nu venise să-mi spună că e însărcinată. Și totuși… el era aici.
Al meu.
L-am dus în apartament.
Nu știu cât timp am stat acolo, uitându-mă la el, cu mintea învăluită într-un haos total.
Cine era mama lui? De ce a făcut asta? Cum era posibil?
Aveam nevoie de răspunsuri.
Am făcut singurul lucru logic care mi-a venit în minte.
Am sunat-o pe mama.
A ajuns repede. Când a intrat și l-a văzut pe Victor, a încremenit pentru o clipă.
Apoi, fără să spună nimic, s-a apropiat și l-a luat în brațe.
El s-a liniștit imediat.
Eu, în schimb, simțeam că mă prăbușesc.
— Ce fac acum? am întrebat cu vocea stinsă.
Mama m-a privit cu seriozitate, dar și cu o blândețe pe care nu o mai văzusem niciodată în ochii ei.
— Știi deja răspunsul, Andrei. Este fiul tău.
Am comandat un test de paternitate în aceeași zi.
Dar rezultatele aveau să dureze. Iar între timp… Victor era aici.
Plângea. Avea nevoie de lapte. De căldură. De cineva care să-l liniștească.
Dar eu nu știam cum să fiu acel om.
Prima schimbare de scutec a fost un dezastru total. Aproape am ars laptele pentru că nu știam cum să verific temperatura. Dormeam doar câteva ore pe noapte.
Dar cu fiecare zi care trecea… ceva începea să se schimbe.
Micuțele lui mâini mă apucau de deget în timp ce adormea.
Ochii lui mă priveau cu o încredere pe care nu o meritam.
Și încet, încet, am început să înțeleg.
Nu eu l-am ales pe el.
El m-a ales pe mine.
Rezultatele au venit.
Eram tatăl lui.
Mama lui… nici urmă de ea.
Primele luni au fost iad.
Eram obosit. Haosul devenise noua mea normalitate. Am renunțat la viața pe care o aveam înainte – nu mai existau nopți pierdute, aventuri de-o seară, nici măcar timp pentru mine.
Dar ceva s-a schimbat într-o noapte.
Eram în camera lui Victor, ținându-l în brațe, iar el dormea, respirând liniștit. Degetele lui mici erau strânse în cămașa mea.
Și atunci mi-am dat seama.
Nu doar că aveam grijă de el.
Începusem să-l iubesc.
Apoi a apărut ea.
Nu mama lui. Ea nu s-a mai întors niciodată.
Ci Elena.
Era pediatra lui Victor.
Era blândă, răbdătoare și avea un fel de a-mi arăta că, deși mă simțeam pierdut, nu eram un tată atât de rău cum credeam.
La început, erau doar vizite medicale. Apoi cafea. Apoi conversații lungi, după ce Victor adormea.
Și într-o seară, am sărutat-o.
Acum, doi ani mai târziu, totul este diferit.
Dimineața mă trezesc cu râsetele lui Victor și cu pașii lui mărunți care aleargă prin casă.
O văd pe Elena lângă mine, zâmbindu-mi somnoroasă.
Niciodată nu am vrut acest viitor.
Niciodată nu l-am plănuit.
Dar acum nu-mi pot imagina viața fără el.
Și uneori, noaptea, când mă uit la Victor dormind liniștit, un gând mă îngheață.
Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi trecut pe lângă căruciorul acela? Dacă pur și simplu aș fi plecat la muncă?
Dar nu am făcut-o.
Și asta mi-a salvat viața.