Când soțul meu, Andrei, mi-a propus o pauză de o lună „ca să reaprindem scânteia dintre noi”, n-am știut ce să cred. A spus-o cu atâta convingere, zâmbind calm peste ceașca de cafea, încât părea că e doar o altă modă trecătoare pentru cupluri moderne.
— Va fi bine, Diana, o să vezi. Ne vom lipsi unul de celălalt, ne vom aprecia mai mult, iar când luna asta va trece, va fi ca un nou început.
Am simțit din primul moment că ceva nu e în regulă, dar Andrei a fost atât de stăruitor încât, împotriva instinctului meu, am acceptat. M-am mutat într-un apartament mic de la periferie, cu chirie pe termen scurt, spunându-mi că poate… chiar funcționează. Poate va fi exact ce avem nevoie.
Numai că prima săptămână a fost apăsătoare. Andrei aproape că nu dădea niciun semn. Un mesaj scurt, o scuză vagă că e ocupat. Iar când îl sunam, vocea lui era grăbită, distantă. Tot ce-mi rămânea era gândul reconcilierii promise.
Am invitat-o într-o seară pe sora mea, Andreea. A venit cu o sticlă de vin și o sprânceană ridicată.
— Ești sigură că vrei să-i dai spațiul ăsta? a întrebat ea, sorbind încet.
— Nu sunt, i-am spus sincer. Dar când încercam să-i spun că nu mă simt bine cu ideea, devenea defensiv. Am simțit că, dacă insist, îl pierd.
— Sau poate doar îți acoperă ochii. Ai grijă, Diana. Nu-mi place deloc mirosul ăsta.
Avea dreptate. Și eu simțeam același lucru. Însă am preferat să-mi reprim temerile.
Până într-o seară, când totul s-a prăbușit.
Era sâmbătă, tăiam legume pentru cină, când telefonul a început să sune insistent. Era Laura, vecina de peste drum.
— Diana, trebuie să vii ACUM acasă, a spus ea grăbit, cu o voce încordată.
— Ce s-a întâmplat? Am simțit că mă învăluie o senzație de gol. E casa? Ce s-a întâmplat?
— O femeie e înăuntru, în camera voastră. Caută prin lucrurile tale. Am crezut că poate s-a întâmplat ceva grav…
Femeie? Mintea mea s-a dus automat la cel mai rău scenariu: Andrei își mutase amanta în casa noastră.
Am apucat cheile și am fugit. Când am ajuns în fața casei, n-am mai bătut. Am deschis direct ușa și am urcat scările cu pulsul în gât.
Și acolo era. Nu o străină. Ci… Carmen. Mama lui Andrei.
Stătea în mijlocul dormitorului nostru, cu ușile dulapului larg deschise, iar în mâini ținea o lenjerie de-a mea, privind-o ca pe ceva indezirabil.
— Ce naiba faci aici?! am țipat, blocată de furie și uimire.
— Ah, te-ai întors devreme, Diana, a spus ea senină. Curăț puțin prin casă. Hainele astea nu sunt potrivite pentru o femeie măritată.
M-am uitat în jur. Pe jos erau saci plini cu hainele mele. Rochii, pijamale, chiar și tricourile preferate. Toate aruncate ca și cum ar fi fost gunoaie.
— Andrei mi-a spus că vrea ordine și disciplină cât lipsești, a continuat ea. Iar casa asta… ei bine, era timpul să se facă puțină curățenie.
Am simțit cum îmi tremură genunchii.
— Cine ți-a dat voie să intri? Cine ți-a permis să-mi atingi lucrurile?
Carmen s-a uitat la mine cu dispreț și a zis:
— Nu e vorba despre permisiune, draga mea. E vorba despre ce e mai bine pentru Andrei. Și, sincer, și pentru tine.
Mi-am mușcat buza să nu țip din nou. Dar în interior simțeam cum totul se rupe. Căsnicia. Încrederea. Respectul.
Andrei a ajuns cam o oră mai târziu. Eu încă eram acolo, în picioare, în dormitor, cu privirea pierdută. Când m-a văzut, a părut încurcat.
— Diana? De ce ești aici?
— Pentru că m-a sunat Laura, și mi-a spus că o femeie e în camera mea, scotocind prin lucrurile mele. Și surpriză… era mama ta!
Andrei a oftat. Nu părea surprins. Părea doar deranjat de prezența mea.
— Calmează-te. Mama doar încerca să ajute.
— Să ajute? Aruncându-mi hainele? Instalându-se în casa noastră ca și cum ar fi a ei?
— Hai, Diana… Nu ești tu cea mai ordonată. Mereu te plângi că nu ai timp, că ești stresată. Mama știe să pună lucrurile în ordine. Voiam doar să-ți ușurăm viața.
— Să-mi ușurați viața? Sau să-mi arătați că nu contez?
Cuvintele îmi ieșeau singure, ascuțite, ca niște cuțite. Și pentru prima dată, le simțeam. Nu mai era o stare de tensiune, ci de despărțire.
— Asta e prea mult, Andrei. Ai adus-o în casa noastră, ai lăsat-o să-mi arunce hainele și nici măcar nu mi-ai spus.
— Nu dramatiza, te rog. Ești mereu atât de sensibilă…
— Sensibilă?! Nu sunt sensibilă, Andrei. Sunt furioasă. Dezgustată. Și, cel mai important, sunt gata să plec.
Am împachetat ce mai rămăsese din lucrurile mele și am ieșit fără să mai privesc înapoi. Trei zile mai târziu, semnam deja actele pentru divorț.
Unii ar putea spune că exagerez. Dar nu a fost vorba doar despre o invazie de spațiu. Ci despre o trădare profundă. Andrei nu m-a văzut niciodată ca o parteneră, ci ca pe o anexă. Cineva care să gătească, să facă ordine, să tacă și să accepte.
Dar nu mai sunt acea femeie. Nu mai sunt acea soție.
M-am mutat temporar la Andreea și am început să îmi reconstruiesc viața. Am reînchiriat un atelier mic, doar pentru mine, unde am reluat vechea mea pasiune: pictura.
— Ce-a fost cel mai greu? m-a întrebat Andreea într-o seară.
— Să-mi dau seama că am fost redusă la un rol. Că am lăsat pe cineva să-mi stingă identitatea.
— Atunci, a venit timpul s-o reaprinzi, a spus ea zâmbind.
Și exact asta am făcut.
Notă: Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale este pur întâmplătoare.