Mă numesc Victor și am crescut într-o familie care, în ochii mei de copil, părea obișnuită, plină de dragoste și căldură – un refugiu fragil al inocenței mele. Mama mea, Ana, și tatăl meu, Radu, păreau de nedespărțit – cel puțin așa vedeam eu prin lentila naivă a copilăriei. Tata conducea un mic atelier într-un orășel liniștit numit Valea Lupului, ascuns între dealurile molcome ale Moldovei, în timp ce mama rămânea acasă să aibă grijă de mine. Eram singurul lor copil și, în acele zile, credeam că micul nostru univers va dăinui veșnic.
Dar apoi a venit ziua în care totul s-a prăbușit, ca și cum destinul ar fi lovit cu un baros în viața noastră. Tata a fost concediat pe neașteptate. Nu înțelegeam pe deplin ce înseamnă asta atunci, dar vedeam cum se schimba – râsul i se stingea, lăsând loc unei tăceri mohorâte și apăsătoare. A găsit rapid altă slujbă, dar banii din casă au început să se risipească precum frunzele purtate de vânt. Noaptea, auzeam țipetele mamei îndreptate spre tata, zgomotul vaselor sparte punctând certurile lor. Vocile lor răsunau prin casa noastră mică precum tunetele, iar eu mă ascundeam sub pătură, tremurând, rugându-mă ca furtuna să se oprească.
Apoi a venit lovitura care mi-a sfărâmat viața în bucăți. Tata a aflat că mama se întâlnea în secret cu un străin. Casa noastră a devenit un câmp de luptă: strigătele sfâșiau aerul, lacrimile inundau podeaua, iar ușa s-a trântit cu un zgomot asurzitor când tata a plecat, lăsându-ne pe mine și pe mama în mijlocul dezastrului. Îmi lipsea atât de mult încât simțeam că pieptul mi se rupe. O imploram pe mama să mă ducă la el, dar ea îmi răspundea furioasă: „El e de vină, Victor! El ne-a abandonat – e un ticălos!“ Cuvintele ei mă tăiau ca un cuțit, dar nu puteau stinge dorul meu după tata.
Într-o dimineață geroasă, mama s-a apropiat de mine cu un zâmbet pe care nu-l mai văzusem de mult – o umbră palidă a vremurilor bune. „Împachetează-ți lucrurile, puiule, mergem la mare!“ a spus ea. Inima mi-a tresărit – marea! Un vis la care abia îndrăzneam să mă gândesc. Deja punea hainele într-un geamantan vechi și uzat. Am întins mâna spre mașinuțele mele de jucărie, dar m-a oprit: „Îți vom lua altele noi acolo – mult mai frumoase.“ Am crezut-o – cum aș fi putut să nu am încredere? Era mama mea, stâlpul meu de sprijin.
Am ajuns la gară, un furnicar de oameni și zgomote. Mama a cumpărat biletele, apoi a zis că mai avem puțin timp și trebuie să trecem pe undeva înainte să plecăm. Ne-am urcat într-un autobuz vechi, care scârțâia și se zguduia la fiecare groapă. Priveam pe geamul murdar, visând la valuri și castele de nisip. În cele din urmă, ne-am oprit în fața unui bloc ponosit, cu tencuiala cojită și ferestrele crăpate. Mama mi-a arătat o bancă lângă intrare: „Așteaptă-mă aici, Victor. Mă duc să iau o înghețată – stai cuminte și nu pleca nicăieri.“ Am dat din cap, m-am așezat pe lemnul rece și am privit-o cum dispare în clădire.
Timpul trecea chinuitor de încet. A trecut o oră, apoi încă una. Mama nu mai apărea. Soarele cobora, vântul devenea tăios, iar frica îmi strângea gâtul ca o gheară. Scrutam ferestrele străine care se aprindeau rând pe rând, sperând să-i zăresc umbra cu înghețata în mână. Dar ea nu venea. Întunericul a învăluit curtea ca un giulgiu sufocant, iar eu, un băiețel părăsit, am rămas singur. Lacrimile îmi ardeau obrajii în timp ce o strigam, dar glasul meu se pierdea în tăcerea nopții. Epuizat de spaimă și frig, m-am ghemuit pe bancă și am adormit.
M-am trezit nu afară, ci într-un pat cald. Am deschis ochii – camera era necunoscută, goală și ciudată. Pentru o clipă, am crezut că mama m-a găsit și m-a adus aici. „Mama!“ am strigat, dar ușa s-a deschis și a intrat… tata. În spatele lui stătea o femeie pe care n-o mai văzusem. Am sărit în picioare, inima îmi bubuia: „Tata! Unde e mama? A plecat după înghețată și a dispărut! Ce s-a întâmplat cu ea?“
Tata s-a așezat lângă mine, cu chipul sever, încărcat de o durere mută. Mi-a luat mâna și mi-a spus cuvinte care mi s-au întipărit în suflet: „Victor, mama ta te-a abandonat. A plecat și nu se mai întoarce.“ Aceste vorbe m-au lovit ca un fulger. Abandonat? Nu puteam crede – mamele nu fac așa ceva! Am plâns, am urlat că e o minciună, că mi-a promis marea, dar tata m-a strâns mai tare în brațe și a repetat: „Nu se întoarce, fiule.“ Era un adevăr crunt, dezgolit de orice consolare.
Anii au trecut. Cu tata ne-am mutat în Constanța, un oraș de coastă unde marea urla neîncetat. Femeia de lângă el se numea Maria. Era blândă, deși la început am ținut-o la distanță. Cu timpul, am început s-o numesc mamă – nu pe cea care m-a trădat, ci pe cea adevărată, care m-a îngrijit. Ni s-a născut o surioară, Ioana, și pentru prima oară am simțit ce înseamnă o familie adevărată – caldă, liniștită, fără țipete sau trădări.
Când am crescut, tata mi-a povestit mai multe. Mama îl sunase în dimineața de după ce mă lăsase pe bancă, cu vocea rece, spunându-i unde sunt, apoi închisese. I-au fost retrase drepturile părintești, iar eu n-aveam habar unde fugise. Viața a mers înainte: ne-am mutat într-o casă mai mare, am mers la școală, apoi la facultate. Am excelat la învățătură, am terminat cu laudă și mi-am găsit o slujbă bună. Salariul meu creștea, așa că am decis să-mi iau propriul loc. Tata și Maria m-au ajutat să cumpăr un apartament mic în centrul Constanței.
Într-o seară furtunoasă, întorcându-mă de la muncă, am văzut o siluetă pe o bancă în fața blocului meu – o amintire fantomatică a copilăriei mele. S-a uitat la mine și a șoptit: „Victor.“ M-am oprit ca împietrit. „Sunt mama ta,“ a adăugat ea, cu vocea tremurândă. Am privit-o pe această străină îmbătrânită, mut, cu mintea învăluită de furtună: „De ce acum? După atâta timp?“ Am scos telefonul și i-am sunat pe tata și pe Maria.
Au ajuns repede, prezența lor alungând teama. Tata a spus: „Tu hotărăști, fiule – dacă ea mai are loc în viața ta.“ Am privit-o – femeia care m-a lăsat singur în noaptea aceea rece – și am simțit doar un gol imens. Soneria ne-a întrerupt; tata a mers să deschidă, iar ea a intrat după el. N-am mai rezistat: „Nu ești mama mea. Am o mamă și un tată – cei care m-au crescut, care au fost alături de mine când tu ai fugit. Nu te cunosc și nu vreau să-ți aud scuzele. Pleacă și nu te mai întoarce, sau chem poliția.“ A izbucnit în plâns, dar eu am rămas neclintit. A plecat, iar eu am rămas să-i privesc umbra pierzându-se în întuneric.
M-am întors spre tata și Maria, i-am îmbrățișat cu toată puterea. „Vă iubesc,“ am spus, cu vocea sugrumată de emoție. „Mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru mine.“ Ei erau familia mea, salvarea mea. Acea femeie? Rămăsese un spectru dintr-un coșmar pe care îl învinsesem.
Nu vă abandonați copiii. Ei n-au cerut să vină pe lume – voi i-ați adus și le datorați dragoste și ocrotire. Eu, Victor, știu asta mai bine decât oricine.