Nu mi-am imaginat vreodată că eu, un bărbat de aproape 50 de ani, tehnician până-n măduva oaselor, tăcut și, după spusele soției mele, uneori cam bătut în cap, voi sta în fața unui calculator nu pentru a lucra, ci pentru a scrie o scrisoare.
Acum 16 ani, am plecat la muncă în străinătate. M-am adaptat rapid și, curând, mi-am adus familia alături.
La scurt timp după aceea, tata s-a stins, iar mama a rămas singură.
Nu mi-a reproșat niciodată nimic. Nu s-a plâns, nu mi-a spus că îi e greu. Când ne auzeam, mă asigura că se simte bine și că totul e în regulă. Dar de fiecare dată când întreba: „Vii curând acasă?”, în spatele acestor cuvinte se ascundea dorul și singurătatea.
M-am gândit la ea mereu. Nu am uitat-o, nu am abandonat-o. Dar cel mai mare păcat al meu este că nu mi-am ținut promisiunile.
În fiecare august, când compania în care lucram intra în concediu, mă întorceam acasă. Era timpul nostru.
Mergeam împreună la rude și prieteni, vizitam locuri dragi din tinerețea ei, iar, pe măsură ce anii treceau, o duceam la doctori și la stațiuni balneare. Ne uitam la filme, primeam musafiri, mă răsfăța cu bunătățile copilăriei mele.
Întotdeauna mă conducea până la intrarea în bloc, dar nu venea la aeroport. Spunea că-i prea greu. Adevărul era că nu voia să-i văd lacrimile.
De fiecare dată îi promiteam că voi veni de Crăciun, de Paște, sau măcar înainte de următorul august. Și de fiecare dată, timpul trecea, iar promisiunea rămânea nerespectată.
Apoi, într-o zi, am venit.
Era început de decembrie. Dar nu pentru a o îmbrățișa. Nu pentru cozonacul ei cu scorțișoară. Nu pentru vinul fiert și nucile de pe masă.
Ci pentru a o conduce pe ultimul drum.
Nu-mi găseam locul de durere și vinovăție. Singura alinare era că s-a stins liniștită, fără suferință, în somn. Dar asta nu-mi ușura sufletul, nu-mi acoperea remușcările.
Și acum, ca în fiecare an, m-am întors în august.
Dar în fața ușii încuiate, m-a cuprins un dor care m-a sufocat. Nu am mai auzit pașii ei în hol, nu am mai simțit mirosul de ardei copți și prăjitură cu prune.
Pentru o clipă, am avut senzația că tavanul casei se prăbușește peste mine.
Mi-au trebuit zile întregi să mă apropii de lucrurile ei. Dar n-am avut curajul să mișc nimic. Până și ziarele vechi au rămas exact unde le lăsase.
Vreau să le spun celor care sunt departe de părinții lor: întoarceți-vă cât mai des. Oricât de greu ar fi. Țineți-vă promisiunile.
Pentru că va veni o zi când vom avea timp și posibilitate. Dar nu vom mai avea cel mai important lucru – pe cineva care să ne aștepte.
Și atunci, nimic nu e mai sfâșietor decât ușa închisă a casei părintești.