A cincea seară la rând, Ana s-a strecurat afară din casă imediat după cină, fără să lase în urmă niciun indiciu despre destinația ei. Tudor, tatăl ei, a așteptat să audă zgomotul ușii înainte de a urca în grabă scările spre camera fiicei sale. De data aceasta, era hotărât să afle adevărul.
Când a pășit în odaie, privirea i s-a oprit pe patul răvășit, pe hainele împrăștiate, pe jucăriile lăsate la întâmplare. Fata plecase în grabă. A început să caute prin dulapuri, pe sub pat, peste tot unde ar fi putut găsi un indiciu despre escapadele nocturne ale Anei. Căutarea părea zadarnică, până când a observat un colț de hârtie ieșind de sub pernă.
Cu inima strânsă, a ridicat perna și a desfășurat hârtia. Pe ea era scris un mesaj scurt, dar neliniștitor:
„Vino la casa din spatele grădinii tale exact la ora 19:30. Asigură-te că nu te urmează nimeni.”
Tudor a simțit un fior rece pe șira spinării. Dacă până atunci crezuse că fiica lui se ascundea doar pentru a se juca în liniște, acum îndoiala îl copleșea. Cine îi trimitea astfel de mesaje? Ce se întâmpla la acea casă? Și, mai presus de toate, de ce Ana nu îi spusese nimic?
Când fata s-a întors acasă mai târziu în acea seară, Tudor și-a dat seama că nu avea rost să o confrunte. Ar fi negat totul sau, mai rău, s-ar fi retras și mai mult. Așa că a hotărât să o urmărească.
În a șasea seară, a stat la pândă, urmărindu-și fiica din umbră. La ora 19:00, Ana a dispărut din casă, strecurându-se prin spatele grădinii. Tudor a alergat spre ieșirea din spate și a văzut silueta subțire a fetiței pierzându-se printre copaci. A grăbit pasul, ținându-și respirația, și a ajuns în fața casei abandonate despre care vorbea mesajul.
Clădirea avea aerul unei relicve din alte vremuri. Pereții erau cojiți, ferestrele murdare, iar în curtea năpădită de buruieni, totul părea înghițit de timp. Doar o singură fereastră de la etaj era luminată slab, pâlpâind în întuneric. Tudor s-a apropiat cu grijă, și-a sprijinit spatele de zidul rece și a privit printr-o crăpătură a obloanelor de lemn.
Înăuntru, Ana stătea pe un scaun, cu mâinile împreunate în poală, ascultând cu ochii mari și plini de emoție. Lângă ea, într-un balansoar vechi, se afla o femeie în vârstă. Cu părul alb strâns într-un coc și cu o privire blândă, femeia îi vorbea fetei cu voce domoală, mângâindu-i din când în când părul.
Tudor a simțit un nod în gât. Cine era acea femeie? Și ce legătură avea cu Ana?
Femeia a întins mâna spre o cutie de lemn sculptat și a scos un medalion vechi, care strălucea slab în lumina tremurândă a lumânării. Ana l-a luat cu grijă, privind obiectul ca și cum ar fi fost cel mai prețios lucru din lume.
„Ar trebui să-l păstrezi, draga mea”, a spus femeia cu un zâmbet cald. „A fost al mamei tale când era de vârsta ta.”
Tudor a simțit cum inima i se strânge. Numele soției sale i-a răsunat în minte, iar amintirile au năvălit peste el ca un val. Soția lui, care plecase dintre ei cu ani în urmă, nu-i pomenise niciodată despre această femeie sau despre acest medalion. Însă acum, era limpede: Ana își găsise bunica despre care el nu știa nimic.
A rămas nemișcat, lăsându-le să se bucure de acel moment intim, apoi s-a retras în liniște spre casă. Avea nevoie de timp să proceseze totul, dar simțea că o piesă lipsă din puzzle-ul vieții lui tocmai fusese descoperită.
A doua zi, la cină, Tudor a privit-o pe Ana cu blândețe și i-a spus:
„Ana, nu ai vrea să mă prezinți prietenei tale?”
Fata s-a încordat, ochii i s-au umplut de teamă, dar după un moment de ezitare, a dat încet din cap.
„Da, tati. Dar… promite-mi că nu te vei supăra.”
„Îți promit”, i-a răspuns el cu un zâmbet liniștitor.
În seara următoare, au mers împreună la casa veche. Tudor a intrat pe ușă și a întâlnit femeia care păstrase cu grijă amintirea soției sale. În acea noapte, o nouă legătură de familie s-a format, iar viața lor s-a îmbogățit cu o prezență pe care nici nu știau că le lipsea.