De mult timp, fiul și nora o îndemnau să vină să locuiască cu ei, însă Maria se simțea legată de casa în care trăise o viață întreagă. Abia după ce a suferit un accident vascular cerebral și și-a dat seama cât de periculos era să rămână singură, mai ales într-un sat fără medic, a acceptat schimbarea. Și-a vândut casa, lăsând aproape totul noii proprietare, și s-a mutat la fiul său.
În vară, familia lui s-a mutat din apartamentul de la etajul nouă într-o vilă nou construită. Fiul îi povestise cu mândrie:
— Am crescut într-o casă pe pământ și așa voi construi casa copilăriei mele.
Vila era cu două etaje, modernă, cu bucătărie spațioasă și camere luminoase. Baia strălucea într-un albastru care amintea de mare.
— Parcă am ajuns pe plajă! — glumea Maria.
Singurul neajuns era că dormitoarele Mariei și nepoatei Alina erau la etajul doi, iar ea trebuia să coboare noaptea pe scările abrupte spre toaletă.
— Numai să nu adorm în picioare! — se gândea ea mereu, ținându-se strâns de balustradă.
Maria s-a adaptat rapid la viața în noua familie. Relația cu nora era bună, iar nepoata era prea absorbită de internet ca să o deranjeze. Ea însă încerca să fie cât mai discretă:
— Important e să nu deranjez pe nimeni, să tac și să observ mai puțin.
Dimineața, toți plecau la muncă sau la școală, iar Maria rămânea acasă cu câinele Rinni și pisica Marsia, ocupându-se de treburile gospodărești. În casă mai trăia și o broască țestoasă care încerca să evadeze din acvariul său rotund, întinzând gâtul și privindu-o curioasă.
După ce hrănea animalele, Maria îi chema pe toți la ceai. Rinni, calm și inteligent, o aștepta în bucătărie cu ochii mari și căprui, știind că urma momentul cu biscuiții – singurul răsfăț pe care îl primea de la Maria, deoarece, fiind chow-chow, trebuia să urmeze o dietă strictă.
După ce pregătea prânzul și făcea ordine, ieșea în grădină să lucreze, obișnuită cu munca la țară.
Într-o seară, în timp ce strângea rufele înainte de ploaie, a zărit vecinul, un bătrân cu pălărie veche, care săpa o groapă adâncă în colțul grădinii sale, la lumina unui felinar de mână. Maria nu l-a observat la început, dar ceva în modul lui de a lucra și în privirea lui îi dădea fiori.
Două zile mai târziu, văzându-l târând un sac mare, închis la culoare, spre groapă, iar el făcea pauze dese, ceva i s-a părut înspăimântător. În acea noapte nu a putut să doarmă, gândindu-se la ce ar putea ascunde vecinul.
A doua zi, când s-a apropiat de gardul mic care despărțea proprietățile, a văzut că groapa fusese acoperită și terenul nivelat. S-a liniștit puțin, gândindu-se că poate doar îngropase ceva obișnuit.
Dar într-o dimineață, ieșind să ude legumele, a observat că groapa era din nou deschisă, iar sacul negru era acum lângă ea, parțial desfăcut. Maria s-a ascuns după un tufiş și a văzut cum bătrânul ieșea din casă, se uita în jur suspicios și, ținând în mână un cuțit mare de bucătărie, se apleca lângă sac.
În acel moment, inima Mariei a stat aproape în loc: din sac se auzea un geamăt slab, ca și cum ceva sau cineva era viu înăuntru!
Fără să stea pe gânduri, a fugit în casă și a sunat la 112.
— Cred că vecinul meu a îngropat pe cineva viu în grădina lui! — șoptea tremurând. — Acum sapă din nou și aud gemete din sac!
Dispecera i-a cerut să rămână calmă și să nu se apropie de vecin, promițând să trimită poliția cât mai repede.
Maria a stat la fereastră, privind printre perdele cum bătrânul continua să sape. După câteva minute care au părut o veșnicie, un echipaj de poliție a ajuns la fața locului.
Doi ofițeri au mers spre poarta bătrânului, iar Maria le-a povestit ce văzuse. Aceștia au mers să investigheze în timp ce ea rămânea în casă, cu Rinni lipit de picioarele ei, simțindu-i neliniștea.
Polițiștii au trecut gardul și s-au apropiat de bătrân, care stătea nemișcat lângă groapă. Unul a vorbit cu el, în timp ce celălalt s-a uitat în sac.
Spre surprinderea Mariei, ofițerul care cerceta sacul a început să râdă, făcând semne colegului său. Maria era stupefiată: cum puteau să râdă după ce ea crezuse că a fost martoră la o crimă?
În câteva minute, polițiștii au plecat, iar bătrânul a venit la ușa Mariei, care a deschis tremurând.
— Cred că vă datorez o explicație — a început el cu o voce blândă.
Maria l-a întrebat ce era în sac.
— Cartofi — a răspuns bătrânul, cu un oftat. — Cartofi de sămânță speciali, pe care i-am adus din satul meu natal. I-am îngropat pentru a-i păstra pentru plantarea de toamnă. Dar un bursuc i-a dezgropat noaptea trecută și a început să roadă sacul. Probabil asta ați auzit.
Maria s-a înroșit de rușine.
— Dar de ce lucrați noaptea?
— Locuiesc singur de când a murit soția mea, acum cinci ani. Noaptea nu pot să dorm, așa că lucrez în grădină. Îmi cer scuze dacă v-am speriat.
— Maria — s-a prezentat femeia, întinzându-i mâna — m-am mutat recent la fiul meu.
— Gheorghe — s-a prezentat vecinul, strângând mâna ei — sunt fost profesor de biologie și pensionar. Cred că asta explică pasiunea mea pentru plante.
În zilele care au urmat, Maria și Gheorghe au început să discute peste gardul mic. El îi arăta soiuri rare și îi oferea sfaturi pentru grădină, iar ea îi dădea prăjituri făcute în casă.
Când fiul și nora Mariei au aflat ce s-a întâmplat, au râs cu lacrimi.
— Mamă, ai citit prea multe romane polițiste — glumea fiul. — Dar mă bucur că ai cunoscut un vecin. Domnul Gheorghe e un om minunat, chiar dacă e retras.
— E un om cultivat și interesant — spunea Maria, cu obrajii ușor înroșiți.
— Și văduv, la fel ca tine — adăuga nora cu un zâmbet complice.
Maria a făcut un gest de negare, dar nu a putut să nu zâmbească. La 68 de ani, nu se așteptase să înceapă o nouă prietenie, cu atât mai puțin ceva mai mult.
Conversațiile cu Gheorghe au devenit cel mai plăcut moment al zilelor sale.
Într-o după-amiază, stând pe o bancă în grădina lui, Gheorghe i-a mărturisit:
— Știi, când te-am văzut prima dată în grădină, m-am ascuns. Nu pentru că ascundeam ceva, ci pentru că nu mai vorbisem cu o femeie de vârsta mea de mult timp și mă temeam că am uitat cum se face asta.
Maria a zâmbit:
— Eu am sunat la poliție crezând că ești un criminal!
Au râs amândoi, un râs care părea să curețe orice neînțelegere. Pentru prima dată după accident, Maria se simțea cu adevărat vie.
— Cred că avem multe de învățat unul de la altul despre cum să ne deschidem iar către lume — a spus ea.
Gheorghe i-a luat timid mâna în a lui:
— Poate chiar vom învăța împreună.
De la fereastra casei, fiul Mariei și soția îi priveau zâmbind.
— Se pare că mama a găsit mai mult decât o casă nouă aici — a spus el, strângând-o pe soția sa în brațe.
Iar în grădina lui Gheorghe, doi oameni în vârstă stăteau de mână, dovedind că niciodată nu e prea târziu pentru un nou început, chiar și atunci când viața îți oferă momente care ți-ar putea face părul măciucă.