După-amiază, în piață a apărut un tânăr îmbrăcat în haine ciudate. — Sigur a stat la închisoare, — s-a înspăimântat Lidia, și toți vânzătorii s-au uitat speriați spre nou-venit.
Bărbatul s-a îndreptat spre taraba Zoiei. Apropiindu-se de marfa ei, și-a scuturat buzunarele goale și a întrebat.
— Tanti, nu am deloc bani. Pot să vă cer împrumut două mere? — Da, ia-le, ce mai contează. Dar de ce un tânăr ca tine nu are bani? — a spus ea, ridicând din umeri. — Trebuie, tanti, să ajung acasă din locuri nu prea îndepărtate. — Nu vă temeți, nu sunt vreun criminal.
M-am lăsat păcălit ca un copil de o femeie. Așa am ajuns la închisoare. — Și ce, rudele tale nu te pot ajuta? De ce călătorești singur spre casă? — Pot. Rude am, doar că mi-e inconfortabil să le sun. Vreau să ajung ca o surpriză. — Și ai de mers mult? — s-a interesat femeia. — Nu prea. O cale lungă.
Apoi fostul deținut s-a îndepărtat pentru scurt timp. Lângă piață se afla gara. Zoia a văzut cum bărbatul vorbea despre ceva cu șoferul, apoi s-a întors la ea.
— Tanti, împrumută-mi puțin, altfel nu-mi voi vedea casa. Nu te speria, îți voi returna datoria când voi câștiga ceva, — a rugat el, privind-o implorător pe femeie. — Și cât ai nevoie? — O mie.
Și Zoia, sub privirile nedumerite ale altor vânzători, i-a întins o bancnotă generoasă. — Nu poți merge pe jos. Ia-o, — a spus ea. — Mulțumesc enorm. Vă voi returna cu siguranță, — a mulțumit tânărul.
— Mă cheamă Pavel. Dar dumneavoastră cum vă numiți?
— Eu sunt Zoia Teodorescu. —
Mulțumesc, Zoia Teodorescu, — a mulțumit el încă o dată și s-a îndreptat spre autobuz. — Ce proastă ești, Zoia. Nu-ți va returna nimic, — s-a indignat vecina.
…Iar dimineața au venit la ea MUSAFIRI NEPOFTIȚI
CONTINUAREA 👇
Zoia era obișnuită să se trezească devreme. La șaptezeci și cinci de ani, somnul devenise un lux rar, așa că la ora șase dimineața era deja în bucătărie, punând de ceai. Apartamentul ei mic, de la marginea orașului, era liniștit și curat, cu perdele albe, cusute de mână, care filtrau lumina zorilor.
„Poate că vecina mea are dreptate,” se gândi ea, amintindu-și de incidentul din piață de ieri. „Poate că am fost naivă. Dar dacă băiatul chiar avea nevoie de ajutor?”
Gândurile îi fură întrerupte de un ciocănit puternic în ușă. Nu aștepta pe nimeni, mai ales la ora aceasta matinală. Cu pași mici, s-a apropiat de ușă și a privit prin vizor.
Afară stăteau trei bărbați. Unul dintre ei era Pavel, tânărul din piață, dar nu mai purta hainele ponosite de ieri. Era îmbrăcat curat, cu o cămașă albă și pantaloni închisi la culoare. Ceilalți doi arătau la fel de îngrijiți.
„Doamne, o fi poliția?” se sperie Zoia pentru o clipă, dar apoi observă că băieții țineau o cutie mare și câteva pungi.
— Cine e? întrebă ea, nesigură.
— Zoia Teodorescu? Eu sunt, Pavel, ne-am întâlnit ieri în piață. Mi-ați dat bani pentru autobuz.
Cu mâini ușor tremurânde, Zoia descuie ușa, lăsând lanțul prins pentru siguranță.
— Ce doriți la ora asta?
Pavel zâmbi, un zâmbet cald care îi ajunse până la ochi.
— Am venit să vă mulțumesc și să vă returnez datoria, dacă ne permiteți să intrăm.
Zoia ezită. Deși băiatul părea sincer, anii o învățaseră să fie precaută. Dar ceva din privirea lui o făcu să desfacă lanțul.
— Intrați, dar vă rog să fiți liniștiți, vecinii mei încă dorm.
Cei trei bărbați au intrat, Pavel făcând prezentările:
— Aceștia sunt frații mei, Andrei și Mihai. Și vă rog să ne iertați pentru ora nepotrivită, dar trebuia să plecăm devreme la muncă și am vrut neapărat să trecem pe la dumneavoastră înainte.
Zoia îi conduse în bucătăria mică, unde ceainicul începuse deja să fluiere.
— Doriți un ceai?
— Nu vrem să vă deranjăm, doamnă Zoia, a spus Pavel, punând cutia pe masă. Am venit doar să vă returnăm banii și să vă mulțumim cum se cuvine.
Din cutie, el scoase un coș frumos împletit, plin cu fructe proaspete, dulciuri, un borcan de miere și o pungă de cafea scumpă. Mihai adăugă un buchet mare de flori, iar Andrei puse pe masă un plic.
— Aici sunt cei o mie de lei pe care mi i-ați împrumutat, plus încă o mie, a explicat Pavel. Nu e mult, dar e din inimă.
Zoia privea uimită scena. În ultimii ani, de când rămăsese văduvă, nimeni nu-i mai adusese flori.
— Dar… de ce toate astea? a întrebat ea, copleșită.
Pavel s-a așezat la masă, invitând-o și pe ea să ia loc.
— Doamnă Zoia, ieri ați fost singura persoană care m-a tratat cu bunătate și încredere. Toți ceilalți s-au ferit de mine pentru că arătam ca un deținut. Și știți ceva? Aveau dreptate.
— Chiar ai fost la închisoare? întrebă Zoia, nesigură dacă voia să audă răspunsul.
— Da, am fost. Trei ani pentru fraudă. Nu sunt mândru de asta, dar mi-am ispășit pedeapsa și am învățat lecția. Ieri a fost ziua eliberării mele, și voiam doar să ajung acasă, la familia mea, dar nu aveam niciun ban.
Andrei, fratele mai mare, interveni:
— Când Pavel ne-a sunat aseară și ne-a povestit despre dumneavoastră, am fost profund mișcați. În lumea de azi, puțini oameni ar ajuta un străin, cu atât mai puțin unul cu aspect de deținut.
Mihai deschise telefonul și îi arătă Zoiei o poză de familie.
— Vedeți, doamnă, am o mică afacere de catering. Gătim pentru evenimente, nunți, botezuri. Nu e mare lucru, dar ne descurcăm bine. Pavel va lucra cu noi de acum înainte.
Zoia simți cum i se umezesc ochii. Se ridică și puse apă la fiert pentru mai mult ceai.
— Trebuie să înțelegeți, spuse ea cu spatele la ei, ca să-și ascundă emoția, că nu am făcut nimic special. Oricine ar fi făcut la fel.
— Nu, nu oricine, replică Pavel cu blândețe. De fapt, nimeni altcineva nu m-a ajutat. Iar gestul dumneavoastră a însemnat enorm pentru mine. Mi-a dat speranță că pot începe o viață nouă, că oamenii îmi pot acorda o a doua șansă.
Când Zoia se întoarse cu ceainicul plin, observă că băieții puseseră pe masă și mai multe pungi cu alimente.
— Ce e asta? întrebă ea.
— Am observat că vindeți mere în piață, explică Mihai. Probabil e greu să cărați toate produsele zilnic. De acum înainte, în fiecare săptămână vă vom aduce acasă provizii proaspete. E puțin, dar e un mod de a vă arăta recunoștința noastră.
Zoia se așeză, copleșită de gest.
— Nu e nevoie, serios…
— Ba da, insistă Pavel. Mai mult, dacă aveți vreo treabă prin casă, reparații, curățenie, orice, suntem la dispoziția dumneavoastră. Frații mei sunt foarte pricepuți.
Zoia privi în jurul bucătăriei. Robinetul picura de luni întregi, iar un dulap avea ușa desprinsă. Erau lucruri mărunte la care se obișnuise, dar care făceau viața mai dificilă.
— Ei bine, poate… dacă nu e prea mult deranj…
Andrei se ridică imediat.
— Arătați-mi ce e de făcut. Am o trusă de scule în mașină.
În următoarele două ore, în timp ce Pavel și Zoia stăteau la ceai, discutând despre viață, Andrei și Mihai reparară robinetul, fixară dulapul, schimbară un bec ars pe hol și verificară instalația electrică.
— Doamnă Zoia, întrebă Mihai când terminară, locuiți singură aici?
— Da, de șase ani, de când a murit soțul meu. Copiii mei sunt în străinătate. Mai vin de sărbători, dar au vieți ocupate.
Pavel schimbă o privire semnificativă cu frații săi.
— Știți, avem o propunere pentru dumneavoastră. Cum spuneam, avem această mică afacere de catering, dar ne lipsește ceva esențial.
— Ce anume? întrebă Zoia, curioasă.
— Prăjiturile tradiționale. Clienții noștri cer mereu desert autentic, ca la bunica. Ați putea… ați dori să colaborați cu noi? Vă plătim, bineînțeles, și venim noi să luăm prăjiturile.
Zoia rămase mută de uimire. Își aminti brusc de caietul vechi de rețete al mamei sale, plin de secrete culinare transmise din generație în generație.
— Eu… păi, nu știu dacă pot face față…
— Doar câteva tăvi pe săptămână, preciza Mihai. Plăcinte, cozonaci, ce știți dumneavoastră să faceți mai bine. Avem un eveniment important săptămâna viitoare. Ați putea începe cu asta, să vedem cum merge.
Cu mâinile încă tremurânde de emoție, Zoia își trecu degetele peste fața de masă brodată.
— Bine, pot încerca, spuse ea încet. Am rețetele mamei mele, nu le-am mai folosit de mult…
Chipu lui Pavel se lumină.
— Excelent! Vă lăsăm aici un avans și numărul nostru de telefon. Vă sunăm mâine să stabilim detaliile.
Când cei trei frați se pregăteau să plece, Zoia îi opri la ușă.
— Pavel, pot să te întreb ceva? Ce ai fi făcut dacă nu ți-aș fi dat acei bani ieri?
Tânărul zâmbi trist.
— Aș fi mers pe jos. Sunt cincizeci de kilometri până acasă, dar i-aș fi parcurs cumva. Însă datorită dumneavoastră, am ajuns mult mai repede și am putut începe această nouă viață. Nu voi uita niciodată.
După ce băieții plecară, Zoia se așeză în fotoliul ei vechi, privind buchetul de flori proaspete. Pentru prima dată după mulți ani, simți că viața ei căpăta un nou sens.
Seara, când Lidia, vecina ei, veni să împrumute niște zahăr, o găsi pe Zoia în bucătărie, cu caietul de rețete deschis, notând ingrediente.
— Ce faci, Zoia? Te apuci de gătit la vârsta ta?
Cu un zâmbet enigmatic, Zoia îi răspunse:
— Uneori, draga mea, când dai un ban, primești înapoi mult mai mult. Uneori primești o șansă nouă… atât tu, cât și cel pe care l-ai ajutat.
Lidia o privi nedumerită, dar Zoia continuă să noteze, gândindu-se la prăjiturile pe care le va face și la vizita neașteptată care îi schimbase ziua, poate chiar viața.
Din acea zi, în fiecare miercuri dimineața, trei bărbați veneau la ușa Zoiei Teodorescu. Cu timpul, vizitele lor au devenit un obicei plăcut pentru bătrână. Uneori aduceau alimente și flori, alteori doar veneau să ia prăjiturile comandate și să bea un ceai. Dar întotdeauna aduceau ceva ce Zoia prețuia mai mult decât orice cadou material: companie, respect și sentimentul că, la șaptezeci și cinci de ani, era încă utilă și apreciată.
Iar Pavel, tânărul care odată nu avea bani nici măcar pentru un autobuz, devenise ca un nepot pentru ea, dovada vie că, uneori, un simplu act de bunătate poate schimba destine.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.