După ce a pierdut procesul, Marina cu fiica ei mergeau în lacrimi spre ultimul tren. Dar, brusc, mâna ei a fost apucată de un băiat murdar și speriat – ea nici nu putea să-și imagineze CE o aștepta mai departe…….
După ce a pierdut procesul, Maria cu fiica ei plecau în lacrimi, rămânând fără bunuri. Dar când mâna ei a fost brusc apucată de un băiat murdar și speriat, nu putea să-și imagineze ce o aștepta în viitor. Maria stătea la o masă lungă și uzată în sala sufocantă a tribunalului, strângându-și degetele pe genunchi atât de tare încât unghiile i se înfigeau în piele.
În fața ei stătea judecătorul în robă neagră – un om care văzuse sute de cazuri ca al ei. Sec, impassibil, străin. Alături, secretara se plictisea, notând mecanic desfășurarea ședinței.
Vizavi stătea Mihai. Calm, concentrat, de parcă nu se afla în sala de judecată, ci la o întâlnire de afaceri. Ochii lui gri nu exprimau nimic – nici furie, nici regret.
Maria cercetă discret sala. Câțiva spectatori întâmplători: unii veniți din curiozitate, alții ajunși aici accidental. Dar ei i se părea că toți o privesc cu dezaprobare. Instanța a pronunțat verdictul. Judecătorul și-a ridicat privirea, uitându-se la ea cu ușoară oboseală.
Vocea lui era monotonă, lipsită de emoție. “Bunurile dobândite în comun vor fi distribuite după cum urmează: automobilul și casa de la țară rămân pârâtului, întrucât au fost achiziționate de părinții acestuia. Apartamentul – pârâtului. Reclamantei i se atribuie obiectele personale, televizorul și frigiderul. Custodia asupra minorului – reclamantei”.
Maria nu a fost surprinsă. Totul ducea spre asta. S-a uitat la Mihai – nici măcar nu a tresărit. Nu a obiectat, nu a oferit nimic în schimb, măcar pentru fiică. Această situație îl mulțumea. “Nu se poate schimba nimic”, i-a trecut prin minte.
Judecătorul a continuat să vorbească, dar Maria nu mai asculta. Îi vâjâiau urechile, gândurile i se încurcau. Asta a fost tot. Doisprezece ani de căsătorie, pe care cândva îi considerase fericiți, s-au încheiat cu hârtii indiferente și semnătura lui sub renunțarea la fiică.
S-a uitat la Mihai, dar el se întorsese deja, semnând documentele, fără să ezite nici măcar o secundă. Renunțarea la copil. La propria fiică. Maria a închis ochii. Cum poate cineva să renunțe atât de ușor la propriul sânge? În sală s-a lăsat liniștea.
— Asta e tot? — a întrebat în cele din urmă Mihai, de parcă tocmai încheiase o afacere, nu își trădase familia. — Da, ședința s-a încheiat, — a încuviințat sec judecătorul.
Maria nu s-a ridicat imediat. Picioarele parcă i se umplură cu plumb. Prietena ei Irina a luat-o de cot. — Hai, Mari!
Maria a dat din cap, simțind cum corpul se mișcă mecanic, în timp ce conștiința i-a rămas acolo, în sala de judecată. A ieșit pe stradă, a inspirat aerul rece și a înțeles: nu mai are casă. Ea și Mihai închiriaseră un apartament împreună, iar acum viața ei se redusese la dimensiunile valizei care o aștepta în mașina Irinei. Dar exista un loc unde era așteptată.
Casa părintească – o căsuță mică rămasă de la părinți. Maria s-a uitat la Tamara. Fetița de zece ani stătea lângă ea, strângând mâna mamei și încercând să zâmbească, deși nu înțelegea pe deplin ce se întâmplă. Maria i-a strâns degetele la rândul ei. — Ne vom descurca, — și-a spus. Dar inima ei se îndoia.
În gara de suburbie mirosea a cafea și umezeală. Oamenii se grăbeau, cărând genți grele, se agitau la ghișee, vorbeau între ei, creând un murmur surd, asemănător zumzetului albinelor. Maria stătea la casa de bilete, ținând într-o mână o geantă de voiaj uzată, iar cu cealaltă – palma fiicei sale.
Ultimul tren spre satul ei natal pleca în patruzeci de minute. — Mami, mergem acolo pentru mult timp? — a întrebat încet Tamara, privind-o de jos.
Maria și-a coborât privirea spre fiica ei. În vocea ei nu era îngrijorare, doar o ușoară curiozitate. Ea încă nu realiza amploarea schimbărilor. — Acasă, scumpo, — a șoptit Maria. — Pentru mult timp.
Cuvântul “acasă” suna ciudat. Casă? Era oare un cămin pentru ea? Închizând ochii, își amintea cabana părintească – veche, cu pereți întunecați din lemn, mirosind a rășină. Rămăsese goală de mult timp, și Maria nu știa în ce stare se află. Câți ani trecuseră de când nu mai fusese acolo? Șaisprezece?
Douăzeci?…
…Dar brusc mâna ei a fost apucată de un băiat murdar și speriat – ea nici nu putea să-și imagineze CE o aștepta mai departe..
CONTINUAREA 
— Doamnă, vă rog, ajutați-mă!
Vocea băiatului era răgușită de disperare. Nu părea să aibă mai mult de opt-nouă ani. Hainele îi erau murdare și uzate, iar în ochii lui se citea o spaimă viscerală. Maria a rămas împietrită pentru o secundă, surprinsă de apariția neașteptată.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea, aplecându-se instinctiv.
— Vin după mine, a șoptit băiatul, privind peste umăr. Vă rog, nu-i lăsați să mă ia!
Maria a urmărit direcția privirii lui și a observat doi bărbați masivi care scrutau mulțimea. Aveau fețe aspre și mișcări calculate, ca niște prădători care-și caută prada. Când unul dintre ei s-a uitat în direcția lor, Maria a simțit cum i se ridică părul pe ceafă.
Fără să stea pe gânduri, și-a scos jacheta și a pus-o pe umerii băiatului, apoi l-a tras aproape de ea și de Tamara.
— Stai lângă noi, a spus ea cu voce fermă. Tamara, ține-l de mână pe… Cum te cheamă?
— Alex, a murmurat băiatul.
— Ține-l de mână pe Alex. Suntem o familie, înțelegi?
Tamara a dat din cap, uimită dar curioasă, și a apucat mâna băiatului. Maria a cumpărat rapid trei bilete și i-a condus pe copii spre peron, simțind cum inima îi bate cu putere. Bărbații se apropiau, cercetând fiecare grup de oameni.
— Nu privi în spate, a instruit ea copiii. Zâmbiți și vorbiți despre… despre vacanța de vară.
Tamara, intuind gravitatea situației, a început imediat:
— Și apoi am văzut un fluture uriaș, era albastru și…
Cu colțul ochiului, Maria a văzut cum bărbații s-au oprit la câțiva metri de ei, studiindu-i. Ea și-a forțat un zâmbet, înclinându-se spre copii ca o mamă obișnuită, ascultând poveștile lor.
— Doamnă, a sunat o voce aspră de lângă ea. Băiatul acela…
Maria s-a întors, ridicând privirea spre bărbatul înalt care se apropiase. Simți cum i se usucă gura, dar își păstră expresia calmă.
— Da? Care băiat?
Omul arătă spre Alex, care acum se lipise de Tamara, fața lui îngropată în jacheta Mariei.
— Este fiul dumneavoastră?
O secundă. Atât a durat înainte ca Maria să ia o decizie care urma să-i schimbe viața.
— Bineînțeles. Toți trei mergem la bunica la țară.
Bărbatul își îngustă ochii, neconvins.
— Arată… diferit de fata dumneavoastră.
Maria a râs, un râs natural care a surprins-o și pe ea.
— Păi, seamănă cu tatăl lui. De fapt, chiar despre asta vorbeam mai devreme, nu-i așa, Alex?
Alex ridică privirea, ochii lui umezi de lacrimi, dar reuși să dea din cap. Tamara, uimitoare în intuiția ei, adăugă:
— Da, mami. Alex are ochii verzi ca tati.
Bărbatul a ezitat. Colegul lui s-a apropiat, șoptindu-i ceva la ureche. Maria a simțit cum îi amorțesc degetele de la picioare, dar a continuat să zâmbească, strângând geanta cu documentele ei – singura dovadă a identității sale, pe care ar fi putut-o prezenta dacă ar fi fost nevoie.
— Trenul spre Câmpulungu pleacă în cinci minute, de la linia doi, a anunțat o voce metalică prin difuzoare.
— Acesta e trenul nostru, a spus Maria, luând-o pe Tamara de mână. Alex, vino.
Cei doi bărbați au schimbat priviri, apoi cel mai mare a dat din umeri.
— Scuzați deranjul, doamnă.
S-au îndepărtat, dar Maria i-a văzut oprindu-se pe peron, continuând să-i observe. A condus copiii spre tren, menținând aceeași fațadă calmă, deși stomacul i se strângea de frică.
Odată urcați în vagon, a găsit un compartiment gol și a închis ușa, trăgând perdeaua. Abia atunci a îndrăznit să respire.
— Cine erau oamenii aceia? a întrebat Tamara, cu ochii mari și curioși.
Maria l-a privit pe Alex, care tremura ca o frunză, în ciuda căldurii din compartiment.
— Alex, ai putea să ne spui ce se întâmplă?
Băiatul și-a încrucișat brațele, ca și cum ar fi încercat să se protejeze.
— Sunt… de la orfelinat. M-au vândut.
— Vândut? a repetat Maria, nevenindu-i să creadă.
Alex a dat din cap, privind în podea.
— Directorul ia bani și ne trimite la oameni care ne pun la muncă. Eu am fost dat unei familii care avea o fermă. M-au pus să lucrez de dimineață până seara, fără școală, fără nimic. Când am încercat să fug prima dată, m-au bătut.
Maria a simțit cum i se strânge inima. Povara propriilor probleme pălea brusc în comparație cu ce auzea.
— De cât timp erai acolo?
— Șase luni, a răspuns el. Azi am reușit să fug când m-au trimis la târg să cumpăr semințe. Dar știam că vor trimite oameni după mine.
Trenul a început să se miște, lăsând în urmă gara și orașul. Maria a privit peisajul care se desfășura dincolo de fereastră, gândurile alergându-i cu viteza trenului. Ce făcuse? Tocmai mințise niște oameni, posibil traficanți, pentru a proteja un copil pe care nu-l cunoștea. Dar când s-a uitat la fața speriată a lui Alex, a știut că nu ar fi putut face altfel.
— Te dor mâinile? a întrebat Tamara, observând zgârieturile și bătăturile de pe mâinile băiatului.
Alex le-a ascuns repede.
— Nu mai rău ca altădată.
Maria a simțit un val de furie. De când lumea devenise atât de crudă încât copiii erau reduși la instrumente de muncă? Și câți alții erau ca Alex, prinși în același coșmar?
— Unde mergem? a întrebat Alex, privind-o cu un amestec de speranță și teamă.
— La casa bunicilor mei, a răspuns Maria. Este un loc liniștit, departe de oraș. Acolo vei fi în siguranță, până… până vom decide ce e de făcut.
Nu era sigură ce însemna asta. Ar fi trebuit să anunțe poliția? Dar dacă directorul orfelinatului avea conexiuni? Dacă Alex ar fi fost trimis înapoi? Nu, nu putea risca.
Tamara a adormit după o oră, cu capul sprijinit de umărul mamei sale. Alex stătea treaz, privind pe fereastră la peisajul rural care devenea din ce în ce mai sălbatic.
— De ce m-ai ajutat? a întrebat el brusc, fără să-și dezlipească privirea de la fereastră.
Maria a zâmbit trist.
— Pentru că nimeni altcineva nu o făcea.
Băiatul a dat din cap, ca și cum răspunsul acesta era de ajuns.
Când au ajuns în satul Câmpulungu, era deja întuneric. Maria a trezit-o ușor pe Tamara și au coborât din tren, în aerul răcoros al nopții. Gara era mică, doar o clădire veche de piatră cu o singură lampă care lumina slab peronul. Nimeni altcineva nu a coborât.
— E departe? a întrebat Alex, strângând jacheta Mariei în jurul lui.
— Douăzeci de minute de mers pe jos, a răspuns ea, încercând să-și amintească drumul. Ținea Tamara de o mână și geanta de cealaltă, așa că Alex mergea liber alături de ei, privind cu curiozitate la casele rare de pe marginea drumului.
În întuneric, pădurea din apropiere părea amenințătoare, cu copacii ei înalți șoptind secrets în bătaia vântului. Dar pe măsură ce se apropiau de casa bunicilor, Maria a simțit un sentiment ciudat de întoarcere acasă. Casa era acolo unde o lăsase, cu acoperișul ei înalt și pereții din bârne întunecate.
— Asta e? a întrebat Tamara, privind clădirea care părea să fi răsărit din pământ.
— Da, a confirmat Maria, scoțând din buzunar cheia veche pe care o păstrase toți acești ani.
Au intrat cu grijă, Maria aprinzând lanterna telefonului pentru a lumina calea. În interior mirosea a praf și lemn vechi, dar structura părea solidă. Mobilierul era acoperit cu cearșafuri albe, ca niște fantome tăcute care așteptaseră ani de zile întoarcerea ei.
— E puțin prăfuit, a spus ea, încercând să pară optimistă. Dar mâine, la lumina zilei, vom face curat și va fi perfect.
A găsit niște lumânări vechi într-un sertar și le-a aprins, umplând încăperea cu o lumină aurie, dansantă. Tamara s-a așezat pe un scaun, obosită după călătorie, în timp ce Alex stătea în picioare, nesigur.
— Poți să stai jos, a spus Maria blând. Ești acasă acum.
Acasă. Cuvântul a răsunat ciudat, dar cumva potrivit. După ce a pierdut tot, după ce a fost aruncată din viața ei anterioară, această casă veche și uitată devenea un refugiu. Nu doar pentru ea și pentru Tamara, ci și pentru acest băiat speriat și singur.
În timp ce scotea cearșafurile de pe canapea pentru a improviza un loc de dormit, Maria s-a gândit la cât de ciudate erau căile vieții. Dimineață plângea pierderea unui soț care o abandonase și a unei vieți care se dovedise a fi construită pe nisip. Iar acum, doar câteva ore mai târziu, se trezea cu responsabilitatea de a proteja un alt suflet vulnerabil.
— Mâine vom merge în sat să cumpărăm provizii, a spus ea, mai mult pentru sine. Și vom vedea ce putem face pentru a face locul mai confortabil.
Tamara a adormit aproape imediat, epuizată de emoțiile zilei. Alex însă stătea treaz, stând pe marginea canapelei improvizate, ca și cum s-ar fi temut să se relaxeze complet.
— Nu vor ști că sunt aici, nu-i așa? a întrebat el, vocea abia audibilă.
Maria s-a așezat lângă el, privind flacăra lumânării.
— Nu, nu vor ști. Și chiar dacă ar bănui, nu te vor găsi. Îți promit.
— De ce faci asta? a întrebat din nou Alex, de data aceasta privind-o direct. Nu mă cunoști.
Maria a zâmbit, un zâmbet care atingea și ochii ei pentru prima dată în acea zi.
— Poate pentru că astăzi am învățat că familia nu înseamnă neapărat sânge sau acte. Înseamnă oameni care se protejează unii pe alții, indiferent de circumstanțe.
Alex a lăsat capul în jos, dar Maria a observat o lacrimă căzând pe genunchii lui.
— Mulțumesc, a șoptit el.
În acea noapte, în timp ce copiii dormeau, Maria a stat trează, gândindu-se la ziua care tocmai se încheiase. Pierduse un proces, pierduse un soț și o casă. Dar, în mod ciudat, nu se simțea înfrântă. În schimb, simțea o hotărâre nouă crescând în ea.
Privind lumina lunii care se strecura prin ferestrele nespălate, a luat o decizie. Această casă nu va fi doar un refugiu temporar. Va fi un nou început. Pentru ea, pentru Tamara și, dacă el va dori, pentru Alex. Și dacă asta însemna să lupte împotriva unui sistem corupt care permitea abuzul copiilor, atunci va lupta.
Pentru prima dată în luni de zile, Maria a adormit cu un sentiment de scop. Viitorul era nesigur, dar nu mai era singură în călătoria ei. Și uneori, familia se găsește în cele mai neașteptate locuri și în cele mai întunecate momente.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.