Gemenii se stingeau încet. Tatăl nu înțelegea ce se întâmplă. Înainte de plecare, a instalat camere de supraveghere pentru a se asigura că nimic nu amenință copiii. Dar când a vizionat înregistrarea – a zburat imediat cu primul avion înapoi… 😲😲😲
Vântul de toamnă urla pe la ferestrele casei de la țară, parcă prevestind ceva sinistru. Tudor Sorin stătea la fereastra bucătăriei, strângând în mâini o ceașcă de cafea care se răcea, în timp ce frunzele se roteau într-un dans haotic, ca și cum ar fi încercat să ascundă un secret. Liniștea din casă părea nefirească, întreruptă doar de gemetele rare din camera copiilor de la etajul doi. Fiii săi gemeni, Andrei și Vlad, nu se mai ridicaseră din pat de trei luni, trupurile lor mici slăbeau cu fiecare zi, iar medicii doar ridicau din umeri neputincioși. Tudor simțea cum anxietatea îi strânge inima, dar nu putea găsi cauza stingerii copiilor.
— Ești sigur că e doar un virus? — îi spuse într-o dimineață lui Matei, prietenul și medicul său, la telefon. Vocea îi tremura de oboseală și disperare.
— Analizele nu arată nimic îngrijorător, Tudor. Poate au nevoie de mai mult timp, — răspunse acesta, dar în tonul lui se simțea nesiguranța.
Apoi a venit mesajul: delegație urgentă. Două săptămâni departe de casă. Tudor s-a uitat la fotografia soției de pe comodă — Maria zâmbea cu gemenii în brațe, parcă amintindu-i că nu poate lăsa fiii singuri. Dar a refuza călătoria era imposibil.
— Doamna Ana, ceva nu e în regulă, simt asta, — i-a șoptit el menajerei în vârstă, în timp ce ea împăturea prosoape. — Ei se sting, și nu înțeleg de ce.
— Oh, domnule Tudor, sunt și eu foarte îngrijorată, — oftă ea, clătinând din cap. — Nadia se străduiește, dar… băieții au devenit atât de tăcuți. Prea tăcuți.
Nadia, sora regretei Maria, locuia cu ei de când gemenii se îmbolnăviseră. Ea își asumase îngrijirea copiilor, nepermițând aproape nimănui să se apropie de ei. Tudor avea încredere în ea — cine, dacă nu mătușa lor, ar avea grijă de nepoți? Dar înainte de plecare, un presentiment vag i se cuibărise în suflet. Cumva privirea Nadiei, de obicei caldă, devenise rece, iar mișcările ei — bruște, aproape convulsive.
— Voi instala camere video, — a decis el în ultima seară, chemând un tehnician. — Doar ca să fiu liniștit.
— Camere? — Nadia s-a întors brusc, aproape scăpând tava cu medicamente. — De ce? Eu sunt aici, Tudor!
— Pentru liniștea mea, Nadia. Trebuie să știu că sunt bine, — a tăiat-o el, fără să o privească în ochi.
Tehnicianul a lucrat rapid, instalând dispozitivele astfel încât niciun colț al camerei copiilor să nu rămână nesupravegheat. Tudor a verificat aplicația de pe telefon — imaginea era clară, sunetul limpede. A plecat cu inima grea, dar spera că anxietatea era doar rodul oboselii sale.
Prima săptămână a delegației a trecut în rutină tensionată, dar în fiecare minut liber Tudor verifica înregistrările. La început totul părea obișnuit: copiii dormeau, Nadia aducea mâncare, Paulina — noua îngrijitoare, recomandată de Matei — făcea notițe în jurnal. Dar ceva în comportamentul Nadiei îl neliniștea. De ce lua tava atât de brusc de la Paulina? De ce insista ca copiii să mănânce doar ce gătea ea?
— Matei, ești sigur că această Paulina își cunoaște meseria? — l-a întrebat pe prietenul său într-una din seri, privind la ecranul telefonului.
— Absolut. Este un profesionist cum rar găsești. Dacă ceva nu e în regulă, ea va observa, — l-a asigurat acesta.
Și ea a observat. În a opta zi, Tudor a deschis o înregistrare care i-a înghețat sângele în vene. Paulina stătea lângă paturile băieților, notând ceva, apoi i-a spus încet Doamnei Ana:
— Sunteți sigură că după masă sunt mereu atât de apatici? Nu e normal.
Doamna Ana și-a coborât vocea până la șoaptă:
— Am observat de mult… Când gătește Nadia, abia se mai mișcă după aceea. Iar dacă le dau ceva pregătit de mine, parcă se simt mai bine.
Tudor a derulat înregistrarea mai departe. Noapte. Nadia a intrat furișându-se în camera copiilor cu un pahar. “Vitaminele de noapte”, a spus ea dulce, dar prea încet, ca și cum s-ar fi temut că va fi auzită. Vlad a întins mâna, dar Paulina a apărut brusc în cadru și a luat ușor paharul:
— Voi aduce apă în loc.
Apoi — șoapta băiatului, abia captată de microfon:
— Tanti Paulina, după supa mătușii Nadia mă simt mereu rău…
Tudor a privit cum Paulina a înghețat, apoi a ieșit rapid din cameră. O oră mai târziu, telefonul lui a vibrat de la un apel. Vocea ei era calmă, dar în ea vibra oțel:
— Domnule Tudor, trebuie să vă întoarceți. Imediat. Nu pot explica la telefon, dar… e urgent.
Nu a așteptat dimineața. Lăsând totul baltă, s-a grăbit spre aeroport, inima bătându-i cu putere de groază.
CONTINUAREA 👇
Aeroportul era aglomerat, dar Tudor nu vedea mulțimea; nu vedea decât imaginile acelea îngrozitoare derulându-se în mintea lui iar și iar. Gemenii lui, tot mai palizi, tot mai slabi… și Nadia, sora soției lui, femeia în care își pusese toată încrederea, strecurându-se ca o umbră în camera copiilor.
„Vitaminele de seară”, așa le numea ea. Dar acum, în timp ce avionul se înălța deasupra norilor, Tudor era convins că ceea ce le administra Nadia copiilor săi nu avea nimic de-a face cu vitaminele.
Telefonul îi vibră în buzunar. Un mesaj de la Paulina: „Sunt cu ei. Nu vă faceți griji. Doamna Ana e și ea aici. Nadia nu știe că am sunat.”
Tudor își strânse pumnii atât de tare încât unghiile i se înfipseră în palme. Cum de nu văzuse? Cum de nu bănuise? Simptomele erau acolo – letargia după mese, starea lor care se înrăutățea constant, faptul că Nadia insista să gătească doar ea.
Închise ochii, iar amintirile începură să curgă. Maria, zâmbind radios în ziua în care născuse gemenii. Și apoi, accidentul stupid care i-a luat-o doar trei ani mai târziu. Nadia, venind să locuiască cu ei, aparent devastată de pierderea surorii, oferindu-se să-i ajute cu copiii. Era atât de recunoscător atunci. Atât de orb.
„De ce?” șopti el în întunericul cabinei avionului. „De ce ai face asta, Nadia?”
Răspunsul se formă încet în mintea lui, ca un puzzle macabru ale cărui piese se potriveau în cele din urmă. Toate acele priviri ciudate pe care le surprinsese uneori. Comentariile subtile despre cât de mult semănau gemenii cu Maria. Insistența ei de a se muta în casa lui, refuzând să mai locuiască în apartamentul ei.
„Și eu l-am iubit pe Andrei,” spusese ea odată, referindu-se la fostul ei soț, care o părăsise cu ani în urmă. „Dar unii bărbați nu merită a doua șansă.”
Tudor deschise ochii brusc. Andrei. Ca fiul său. Să fie asta? O răzbunare dementă, transferată asupra unor copii nevinovați? O pedepsire a unui nume, a unei umbre din trecutul ei?
Avionul aterizează la 02:14 dimineața. Tudor ia primul taxi disponibil și îi dă șoferului de trei ori tariful obișnuit pentru a merge cât mai repede. În scurtul drum spre casă, primește un alt mesaj de la Paulina: „Am luat probe din mâncarea pregătită de ea. Le-am trimis la laborator. Rezultate preliminare – urme de arsenic.”
Tudor simte un val de greață. Arsenic. Otravă lentă, cumulative, aproape imposibil de detectat dacă nu știi ce cauți. Simptomele se confundă ușor cu o boală inexplicabilă – slăbiciune, dureri de stomac, stări de greață. Un copil ar putea sucomba în câteva luni, fără ca nimeni să suspecteze.
Când taxiul oprește în fața casei, Tudor observă că luminile sunt aprinse. Nu e nici trei dimineața – nimeni nu ar trebui să fie treaz. Plătește șoferului și coboară, ascultând liniștea nefirească a nopții. Apoi o aude: vocea Nadiei, ridicate la un ton pe care nu i-l cunoscuse niciodată.
„Cine te-a chemat aici? Ce cauți în casa mea?”
„Nu e casa ta, Nadia.” Vocea calmă a Paulinei răzbate prin fereastra întredeschisă. „Și nu vei mai avea acces la copii. Am sunat la poliție.”
Tudor se apropie în liniște de ușă, căutându-și cheia. Prin geamul din lateral, vede siluetele celor două femei confruntându-se în hol.
„Ce le-ai spus? Ce minciuni ai inventat?” Nadia pare dezlănțuită, părul ei de obicei perfect aranjat căzându-i dezordonat pe față.
„Nu a trebuit să inventez nimic.” Paulina stă în fața scărilor, ca un gardian. „Am analizat mâncarea. Știu ce le dai.”
„Nu înțelegi!” Nadia face un pas înainte, și lumina dezvăluie luciul unui obiect metalic în mâna ei. Un cuțit de bucătărie. „Ei sunt ai mei! Eu ar fi trebuit să am copiii lui! Eu l-am iubit prima! Maria mi l-a furat!”
Tudor rămâne înghețat, cu cheia la jumătatea drumului spre broască. Familia soției nu-i povestise niciodată că Nadia avusese o relație cu el înainte. O relație de care el nu-și amintea. Se gândește la facultate, la petrecerile acelea unde cunoscuse atât de multă lume. Oare fusese și Nadia acolo? Oare o întâlnise și o uitase, în timp ce ea îl fixase în mintea ei ca pe marea dragoste pierdută?
Nu mai are timp să proceseze șocul. Prin fereastră, vede cum Nadia ridică cuțitul și se repede spre Paulina. Tudor deschide ușa cu o mișcare bruscă, strigând:
„Nadia! Oprește-te!”
Femeia se întoarce, iar fața ei se transformă. Pentru o clipă, Tudor vede ura pură din privirea ei, apoi – ca prin magie – expresia i se topește într-un zâmbet ciudat, aproape fericit.
„Tudor! Te-ai întors acasă. La mine.” Ea coboară cuțitul, dar nu-l lasă din mână. „Acum putem fi împreună. Fără ea. Fără ei.”
Tudor face un pas înainte, calculând distanța până la scări. Gemenii sunt sus, probabil dormind, inconștienți de drama care se desfășoară dedesubt.
„Nadia, ascultă-mă. Orice crezi că a fost între noi… nu s-a întâmplat.”
„Ba da!” Ea țipă, ridicând din nou cuțitul. „Ne-am sărutat la petrecerea de Anul Nou! Mi-ai spus că sunt specială! Apoi te-ai dus cu ea!”
Tudor încearcă să-și amintească. Petrecerea de Anul Nou din 2010? Fusese atât de mult timp în urmă. Băuse mult în acea noapte. Dar să fi sărutat-o pe Nadia? Să-i fi spus cuvinte pe care le uita a doua zi, dar care pentru ea deveniseră o obsesie?
„Ai ales-o pe ea,” continuă Nadia, vocea ei devenind tot mai instabilă. „Iar apoi i-ai dat copiii ăia. Copiii care ar fi trebuit să fie ai mei.”
Din spatele ei, Paulina profită de distragere pentru a se apropia încet de telefonul de pe masa din hol.
„Nadia,” spune Tudor, încercând să-i păstreze atenția. „Dacă ai avut vreodată sentimente pentru mine, de ce ai încercat să-mi omori copiii?”
„Nu-i omoram!” Ochii ei se umezesc brusc. „Doar îi făceam suficient de slabi pentru a avea nevoie de mine. Pentru ca tu să vezi cât de indispensabilă sunt. Ca să rămâi.” Ea face o pauză, iar următoarele cuvinte sunt șoptite aproape pentru sine: „Apoi urma să-i salvez. Să te fac să mă iubești.”
Tudor simte un fior rece pe șira spinării. Nu e doar gelozie sau obsesie – e ceva mai profund, mai întors. O minte care a pierdut contactul cu realitatea.
„Nu te apropii de copiii mei,” spune el, vocea lui devenind dură. „Niciodată.”
Ceva se schimbă în ochii Nadiei. Ultima fărâmă de control pare să se rupă.
„Dacă nu pot să-i am eu, nu-i va avea nimeni.” Ea se întoarce brusc spre scări.
Tudor reacționează instinctiv, aruncându-se spre ea. O prinde de gleznă chiar când face primul pas în sus. Nadia se dezechilibrează, cuțitul îi scapă din mână și zăngăne pe podea. Tudor o trage înapoi, iar ea cade, lovindu-se de treaptă. Un strigăt de durere umple holul.
Paulina a reușit să ajungă la telefon și vorbește rapid: „Da, acum! Avem nevoie de ambulanță și poliție imediat!”
Tudor nu mai stă pe gânduri. O lasă pe Nadia gemând pe podea și urcă scările câte două odată. Deschide ușa camerei gemenilor și aprinde lumina. Andrei și Vlad dorm, respirația lor superficială fiind singurul semn că sunt încă în viață. Sunt palizi, cu cearcăne adânci, trupurile lor firave părând și mai micuțe în paturile mari.
„Tati?” Vlad deschide ochii, vocea lui abia auzibilă. „Te-ai întors.”
Tudor îngenunchează lângă patul lui, mângâindu-i fruntea febrilă.
„Da, puiul meu. M-am întors și nu mai plec nicăieri.”
„Mi-e rău,” șoptește Vlad. „Mereu după ce mănânc…”
„Știu. O să te faci bine acum. Promit.”
Andrei deschide și el ochii, încet, ca și cum chiar și acest efort minim ar fi prea mult.
„Am auzit țipete,” spune el. „Mătușa Nadia e supărată din nou?”
Tudor înghite nodul din gât. „Nu-ți face griji pentru ea. Nu va mai veni să vă vadă.”
În depărtare, aud sirenele. Doamna Ana apare în prag, tremurând.
„Domnule Tudor, am sunat și eu la salvare și la poliție când am auzit strigătele. Paulina a rămas cu… ea.”
Tudor încuviințează, apoi se întoarce spre băieții lui.
„O să vină medicii acum. O să vă facă niște teste și o să vă dea medicamente ca să vă simțiți mai bine.”
„Nu mai vreau vitaminele mătușii Nadia,” spune Andrei, cu lacrimi în ochi. „Mă fac să mă simt rău. Dar ea se supăra dacă nu le luam.”
Tudor îi strânge mâna micuță în palma lui.
„Nu va mai trebui să le iei niciodată.”
Următoarele ore trec în vârtej. Poliția o arestează pe Nadia, care continuă să strige despre dragostea ei pentru Tudor și despre dreptul ei asupra copiilor. Paramedicii îi examinează pe gemeni și decid să-i transporte la spital pentru detoxifiere imediată. Testele confirmă prezența arsenicului în sistemul lor, deși, din fericire, nu în cantități letale – doar suficient pentru a-i face constant bolnavi.
La spital, Matei îl privește pe Tudor cu ochi plini de vină.
„Ar fi trebuit să-mi dau seama,” spune el. „Ar fi trebuit să verific mai amănunțit. Să caut toxine.”
„Nu aveai de unde să știi,” răspunde Tudor, privind spre salonul unde gemenii primesc tratament. „Niciunul dintre noi nu și-ar fi imaginat că propria lor mătușă…”
„De cât timp crezi că se întâmplă asta?”
Tudor oftează. „Paulina crede că de aproximativ trei luni, de când Nadia s-a mutat definitiv la noi. A început probabil cu doze mici, apoi a crescut treptat cantitatea.”
Matei pune o mână pe umărul prietenului său. „Vor fi bine. Sunt tineri, organismele lor vor elimina toxinele. Dar va dura.”
Două săptămâni mai târziu, gemenii sunt externaţi din spital. Sunt încă slabi, dar culoarea începe să le revină în obraji. Tudor a luat decizia de a se muta, de a părăsi casa care devenise scena unei tragedii evitate la limită. A cumpărat o casă nouă, mai aproape de oraș, unde copiii vor avea acces mai bun la îngrijire medicală.
Într-o dimineață, în timp ce aranjează lucrurile pentru mutare, Doamna Ana îl găsește pe Tudor stând în fața fotografiei Mariei.
„Nu vă învinovățiți, domnule Tudor,” spune ea încet. „Nu aveați cum să știți.”
„Ar fi trebuit să observ,” răspunde el. „Semnele erau acolo.”
„Uneori nu vedem ce nu vrem să vedem.” Bătrâna oftează. „Dar ați salvat copiii. Asta e tot ce contează acum.”
Tudor ia fotografia și o așează cu grijă într-o cutie.
„Paulina a fost de acord să vină cu noi,” spune el. „Gemenii au multă încredere în ea.”
„E o femeie bună,” încuviințează Doamna Ana. „Ați avut noroc că a fost aici.”
„Nu a fost noroc,” răspunde Tudor, ridicând privirea. „A fost Matei. Mi-a spus mai târziu că a bănuit ceva încă de la început. De aceea a insistat să angajez o asistentă profesionistă, nu doar o bonă obișnuită.”
Ultimele raze ale soarelui de toamnă pătrund prin ferestrele casei, luminând cutiile pregătite pentru mutare. În camera de sus, râsetele slabe ale gemenilor se aud pentru prima dată după luni întregi. Este sunetul vindecării, al unui nou început.
Tudor închide cutia cu fotografii, gata să lase în urmă amintirile dureroase. Casa nouă va fi un loc al vindecării, fără umbre din trecut, fără secrete întunecate. Iar el va fi mai atent, mai prezent pentru copiii săi.
În mașina poliției care o ducea spre arest, Nadia privise pe geam spre casa pe care credea că o va împărtăși cândva cu Tudor. „El se va întoarce la mine,” șoptise ea. „Când va înțelege.”
Dar Tudor nu se va întoarce niciodată. Singurul lucru pe care îl înțelege acum este cât de prețioase sunt viețile celor doi băieți ai săi și cât de aproape a fost să-i piardă din cauza unei obsesii pe care nu și-o putea imagina.
Iar când mașina sa părăsește pentru ultima dată aleea casei, Tudor privește în oglinda retrovizoare – nu spre clădirea care se micșorează în depărtare, ci spre chipurile gemene din scaunele din spate, care se uită curioase pe geam, pregătite pentru o nouă aventură, pentru o nouă viață. O viață în care vor fi protejați, iubiți și în siguranță.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.