– Maria, cine este femeia aceea? – întrebă Andrei cu o voce joasă, atent să nu fie auzit de ceilalți pasageri din tren.
– Ce femeie? – ridică ea privirea din telefon, unde tocmai îi scria un mesaj Ioanei, prietena ei.
– Cea de lângă geam… Se uită insistent la noi. Mai degrabă, ne analizează fără niciun fel de reținere.
Maria se aplecă discret, urmărind direcția indicată de soțul ei. Când o recunoscu, fața i se scurse de culoare. Își reveni rapid, ridicând din umeri cu o falsă indiferență:
– Nu știu cine e.
– Nu mă minți – replică Andrei, iritat –. Am văzut cum ți s-a schimbat expresia. Cine este?
– Este… mama mea – admise ea, după o pauză. Hotărî că era mai bine să fie sinceră.
Andrei o privi surprins.
– Mama ta? Dar mi-ai spus că nu ai mamă.
– Și nu am…
El îi cercetă chipul cu atenție, încercând să înțeleagă.
– Ai de gând să-mi explici?
– Acasă, te rog…
– Nici măcar nu o saluți? Locuiește în București? – insistă el.
– Andrei, te rog… Vom vorbi mai târziu – murmură Maria, cu vocea tremurândă, încercând să-și stăpânească lacrimile.
– Cum dorești – răspunse el rece, întorcându-se spre fereastră.
Maria nu încercă să-l împace. În acel moment, era recunoscătoare pentru tăcerea lui. Mintea ei însă călătorea spre trecut…
Nu-și amintea de tatăl ei biologic. Mama ei, Carmen, obișnuia să spună că fusese „un monstru”. Și mereu adăuga: „Ai noroc, tatăl tău vitreg este un om exemplar”.
L-a cunoscut pe Anton la opt ani. Nu înțelegea însă ce avea atât de exemplar. Era un bărbat sever, posac, zgârcit. „De ce mama îl venerează?”, se întreba fetița, ascunzându-se în dulap ca să-l evite. Nu o lovise niciodată, dar o trata ca pe un obiect. Nici măcar nu-i spunea pe nume. În discuțiile cu Carmen, se referea la ea cu răceală:
– Fata nu are maniere…
– Fiica ta mă sufocă…
– Spune-i că nu e bine să iasă cu băieți.
– I-ai văzut notele? E o rușine pentru casa mea!
„Casa lui? Aceasta era locuința bunicii!”, își amintea Maria, deja adolescentă. După moartea bătrânei, ele se mutaseră acolo.
Într-o zi, după o nouă critică a lui Anton, răbufni:
– Dumneavoastră locuiți aici din milă! Dacă nu vă place, plecați!
Anton se repezi la ea, dar se opri în ultima clipă. Se întoarse spre Carmen și strigă:
– Fă-o să dispară din fața mea!
Carmen o trase deoparte și îi șopti cu supunere:
– Sigur, dragostea mea… Totul va fi așa cum vrei tu…
Îl idolatriza. Îl asculta, îl servea, îi vorbea cu o voce mieroasă. De ce? Maria nu înțelesese niciodată. Știa doar că, dacă Anton i-ar fi cerut, mama ei ar fi dat-o afară din casă fără ezitare.
– Cum îndrăznești? – îi șuierase Carmen în acea zi –. El te întreține!
– Nu este tatăl meu! – țipase Maria –. Și nu va fi niciodată!
– Nerecunoscătoare! Mi-ai ruinat viața! Până și tatăl tău ne-a abandonat din cauza ta!
Maria simți un nod în stomac. Își împinse mama și fugi. A petrecut o săptămână dormind pe la prietene. Nimeni nu o căutase. Avea doar cincisprezece ani…
Când s-a întors, Carmen a ridicat o sprânceană:
– Te-ai întors? Intră în camera ta. Și nu ieși fără permisiune.
De atunci, Anton o ignorase complet. Carmen la fel. Nu mai luau masa împreună, nu mai schimbau vorbe. Maria știa că așteptau doar să împlinească optsprezece ani…
Și, într-adevăr, în ziua aceea, Carmen a fost clară:
– Caută-ți viața. Într-o lună, vreau camera goală.
Maria încercase să intre la facultate. Obținuse un loc… la una privată.
– Mamă, am fost admisă… Dar costă două mii de euro pe an…
– Nu-ți dau niciun ban – tăiase Carmen scurt. – Muncește.
Așa că a închiriat o mansardă ieftină în Drumul Taberei. Nu avea căldură, doar un radiator cu butelie. Carmen îi dăduse un bol de plastic, o tigaie veche și o pătură.
– Ia-le. Și noroc.
Cu primul salariu de vânzătoare, Maria cumpărase legume, ulei și cartofi. A pus deoparte fiecare bănuț într-un plic pe care scrisese: „Pentru un apartament decent”.
O lună mai târziu, s-a întors la casa copilăriei ei. I-a deschis un tânăr necunoscut.
– Bună. Tu ești Maria? Sunt Sergiu. Fiul lui Anton – îi zâmbi el.
Carmen apăru în prag, indiferentă. Maria și-a strâns lucrurile.
– Încă mai stai aici? – întrebă, văzându-l pe Sergiu instalat confortabil.
– Este fiul soțului meu! – răcni Carmen –. Merită respect!
– Și eu?
– Tu ești… nimic!
CONTINUAREA
Patru ani mai târziu, Maria se afla într-un alt tren, cu Andrei alături. Își construise o viață nouă, departe de umbra mamei sale. Lucra ca manager într-un magazin de haine, își terminase studiile la fără frecvență și se căsătorise cu Andrei, un arhitect talentat pe care îl cunoscuse la un târg de cariere.
Nu-i povestise niciodată detaliile dureroase despre familia ei. Îi spusese doar că părinții ei muriseră într-un accident când era adolescentă. Era mai simplu așa. Mai puțin dureros decât adevărul: că pentru mama ei, ea fusese mereu o povară, un obstacol în calea fericirii.
În seara aceea, după ce coborâră din tren, Andrei rămase tăcut tot drumul spre apartamentul lor. Maria știa că trebuie să-i ofere explicații, dar nu era pregătită. Cum să explici cuiva că propria ta mamă te-a renegat?
Când ajunseră acasă, Andrei își aruncă geaca pe spătarul unui scaun și se întoarse spre ea:
– Cred că îmi datorezi o explicație, Maria.
Ea se așeză pe marginea canapelei, simțind cum i se usucă gura.
– Da, îți datorez asta. Dar te rog să mă asculți până la capăt.
Îi povesti totul: copilăria umbrită de prezența lui Anton, respingerea constantă din partea mamei, plecarea forțată de acasă. Lacrimile i se prelingeau pe obraji în timp ce vorbea, dar nu se opri. Era ca și cum un zid interior se prăbușea după ani de tăcere.
– De ce mi-ai spus că părinții tăi au murit? întrebă Andrei, evident rănit de minciună.
– Pentru că era mai ușor decât să explic că mama mea preferă să pretindă că nu exist. Că pentru ea, eu am murit în ziua în care am refuzat să mai accept umilințele lui Anton.
Andrei se așeză lângă ea și îi luă mâinile într-ale lui.
– Îmi pare rău pentru tot ce ai trăit, dar nu trebuia să-mi ascunzi asta. Suntem căsătoriți, Maria. Ne-am promis să împărtășim totul, bun și rău.
– Știu. Dar mi-a fost rușine. Rușine că propria mea mamă m-a respins, că nu am fost suficient de bună pentru ea.
– Nu asta ar trebui să te preocupe, ci de ce era ea incapabilă să fie o mamă adevărată.
În zilele următoare, Maria nu-și putea scoate din minte imaginea mamei sale din tren. De ce apăruse după atâția ani? Ce voia? Încercă să se concentreze pe munca ei, pe viața ei cu Andrei, dar gândurile i se întorceau mereu la acea întâlnire nefericită.
Într-o după-amiază, pe când se pregătea să închidă magazinul, auzi clopoțelul de la ușă. Ridicând privirea, simți cum inima i se oprește pentru o clipă. În fața ei se afla Carmen, îmbrăcată elegant, cu părul vopsit proaspăt și o expresie neutră pe față.
– Bună, Maria, spuse ea ca și cum ar fi vorbit cu o simplă cunoștință. Arăți bine.
Maria nu răspunse imediat. Își măsură mama din cap până în picioare, observând ridurile noi din jurul ochilor ei, firele de păr alb care se ițeau pe la tâmple în ciuda vopselei.
– Ce vrei, mamă? întrebă în cele din urmă, pronunțând ultimul cuvânt cu amărăciune.
– Am venit să vorbim. Ca două adulte.
Maria închise casa de marcat cu un gest ferm.
– Acum, după șapte ani? Ce s-a întâmplat, a murit Anton și ai rămas fără sprijin?
Carmen tresări ușor, dar își păstră calmul.
– Anton a murit anul trecut. Dar nu despre asta vreau să vorbim.
– Despre ce atunci?
– Despre noi. Despre faptul că ești singurul copil pe care îl am.
Maria râse scurt, un râs lipsit de umor.
– Mi-ai spus că sunt nimic pentru tine. Că Sergiu, fiul lui Anton, merită respect, nu eu. De ce această schimbare bruscă?
– Oamenii se schimbă, Maria. Și eu m-am schimbat.
– Sau poate ai nevoie de ceva de la mine, replică Maria, începând să-și strângă lucrurile. Am un soț care mă așteaptă acasă. Un soț care mă iubește și mă respectă, un concept probabil străin pentru tine.
Carmen se apropie, încercând să-i atingă brațul, dar Maria se retrase.
– Te-am văzut în tren zilele trecute. Arătai fericită. Am vrut să te abordez, dar nu am îndrăznit.
– Dar ai îndrăznit să mă fixezi cu privirea, făcându-mă să mă simt din nou ca un copil vinovat.
– Nu a fost intenția mea.
Maria își luă geanta și se îndreptă spre ușă.
– Îmi pare rău, mamă, dar nu sunt pregătită pentru această discuție. Poate niciodată nu voi fi.
Carmen o urmă afară din magazin.
– Am cancer, Maria. Medicii spun că mai am șase luni, poate un an.
Maria se opri în loc, simțind un amestec confuz de emoții. Milă, furie, neîncredere, toate se luptau pentru supremație în mintea ei.
– Îmi pare rău să aud asta, spuse într-un final, fără să se întoarcă.
– Nu îți cer să mă ierți. Îți cer doar șansa de a te cunoaște, înainte să fie prea târziu.
Acasă, Andrei o găsi pe Maria stând pe balcon, privind în gol, cu o ceașcă de ceai rece în mâini.
– Ce s-a întâmplat? întrebă el, recunoscând imediat semnele tulburării ei.
– Mama mea a venit la magazin astăzi.
Andrei se așeză lângă ea, așteptând să continue.
– Spune că are cancer. Că vrea să mă cunoască înainte să moară.
– Și tu ce vrei?
Maria oftă adânc.
– Nu știu. O parte din mine vrea să-i trântească ușa în față, să-i spună că a pierdut dreptul de a fi mama mea în ziua în care m-a dat afară din casă. Dar altă parte…
– Altă parte încă tânjește după mama pe care nu ai avut-o niciodată, completă Andrei, strângând-o de mână.
– Este atât de stupid! După tot ce mi-a făcut, tot ce mi-a spus… și totuși, o parte din mine se întreabă dacă nu cumva chiar s-a schimbat. Dacă nu cumva merită o a doua șansă.
– Nu este stupid, Maria. Este uman. Dar indiferent ce decizie iei, vreau să știi că sunt aici pentru tine.
Maria se cuibări la pieptul lui, simțind pentru prima dată în acea zi un sentiment de siguranță.
– Nu vreau să mă rănească din nou, Andrei. Nu sunt sigură că aș putea suporta.
– Uneori trebuie să riscăm să fim răniți pentru a putea vindeca răni mai vechi.
După o săptămână de frământări, Maria decise să o întâlnească pe Carmen într-o cafenea. Locul era neutru, un teritoriu care nu aparținea nici uneia dintre ele, unde puteau vorbi fără greutatea amintirilor.
Carmen arăta mai fragilă la lumina zilei, mai mică decât și-o amintea Maria. Efectele tratamentului erau vizibile: obrajii supți, cearcănele adânci.
– Mulțumesc că ai venit, spuse Carmen, așezându-se.
– Nu promit nimic, răspunse Maria. Vreau doar să înțeleg de ce ai făcut ceea ce ai făcut.
Carmen își mângâie absent marginea ceștii de cafea.
– Nu există scuze pentru comportamentul meu. Am fost egoistă și slabă. L-am pus pe Anton înaintea ta pentru că îmi era frică să rămân singură.
– De ce? De ce ți-a fost atât de frică? Nu ai avut niciodată încredere în tine?
– Nu. Tatăl tău m-a părăsit când eram însărcinată cu tine. Mi-a spus că nu eram suficient de bună pentru el. Și am crezut-o. Am crezut că nu voi fi niciodată suficientă pentru nimeni.
– Deci ai sacrificat relația cu propria fiică pentru un bărbat care te făcea să te simți inferioară? întrebă Maria, nevenindu-i să creadă.
– Când am văzut cât de puternică deveneai, cât de mult te opuneai autorității lui Anton, am început să te invidiez. Tu aveai curajul pe care eu nu l-am avut niciodată. Și în loc să fiu mândră de tine, am ales să te îndepărtez.
Maria simți cum ochii i se umplu de lacrimi.
– Știi cât de mult rău mi-ai făcut? Câți ani am petrecut întrebându-mă ce era în neregulă cu mine, de ce nu eram demnă de iubirea ta?
– Îmi pare atât de rău, Maria. Dacă aș putea da timpul înapoi…
– Dar nu poți. Nimeni nu poate.
Carmen scoase din geantă un plic și i-l întinse Mariei.
– Ce-i asta?
– Actele casei bunicii tale. A fost întotdeauna menită să fie a ta. Ți-am negat moștenirea, dar acum vreau să repar măcar asta.
Maria privi plicul, fără să-l ia.
– Nu vreau casa, mamă. Nu despre asta este vorba.
– Știu. Dar este singurul lucru concret pe care ți-l pot oferi acum. Restul… restul depinde de tine. Dacă vrei să mă cunoști în timpul care mi-a rămas, aș fi onorată. Dacă nu, voi înțelege.
În lunile care urmară, Maria și Carmen începură să-și reconstruiască relația, pas cu pas. Nu era ușor – ani de resentimente și durere nu se puteau șterge peste noapte. Erau zile când Maria simțea că nu poate continua, când amintirile o copleșeau. Dar erau și momente de conexiune autentică, când descoperea laturile mamei sale pe care nu le cunoscuse niciodată.
Află că și Carmen avusese o copilărie dificilă, cu un tată alcoolic și o mamă care nu o protejase niciodată. Înțelese, fără să accepte complet, cum se perpetuase un ciclu de respingere și nesiguranță peste generații.
Andrei o susținu necondiționat, oferindu-i un spațiu sigur unde să-și proceseze emoțiile contradictorii. „Nu faci asta pentru ea”, îi spunea el adesea, „o faci pentru tine. Pentru a te putea elibera.”
Boala Carmenei progresă mai repede decât anticipaseră medicii. În patru luni, fu nevoită să se interneze. Maria îi făcea vizite regulate, aducându-i flori și cărți, stând de vorbă despre trecut, dar și despre prezent. Într-una din aceste vizite, Carmen o privi lung, cu ochii limpezi de parcă boala îi oferise o claritate pe care nu o avusese înainte.
– Știi ce regret cel mai mult? întrebă ea, ținând mâna Mariei într-a ei.
– Ce anume?
– Că nu te-am văzut niciodată așa cum erai cu adevărat. Mereu am proiectat asupra ta temerile și insecuritățile mele. Niciodată nu am putut să apreciez persoana minunată care erai, și care ai devenit în ciuda mea, nu datorită mie.
Maria simți o greutate ridicându-se de pe inima ei.
– Nu este prea târziu pentru a vedea asta acum, șopti ea.
Carmen zâmbi slab.
– Te iubesc, Maria. Ar fi trebuit să-ți spun asta în fiecare zi a vieții tale.
– Și eu te iubesc, mamă, răspunse Maria, realizând că aceste cuvinte, rostite după atâția ani, erau în sfârșit adevărate.
Carmen muri două săptămâni mai târziu, într-o noapte liniștită de toamnă. Maria era lângă ea, ținând-o de mână. Nu existau cuvinte magice care să șteargă trecutul, nici sentimente necomplicat de pure care să umple golul lăsat de anii pierduți. Dar exista pace. Și iertare. Nu pentru că trecutul fusese justificat, ci pentru că Maria alesese să nu mai fie prizoniera lui.
La înmormântare, în timp ce privea coșciugul coborând în pământ, Maria simți mâna lui Andrei într-a ei.
– Ești bine? o întrebă el încet.
– Da, răspunse ea, surprinsă că spunea adevărul. Cred că în sfârșit sunt bine.
Și pentru prima dată după mulți ani, Maria privi spre viitor fără umbra trecutului atârnând deasupra ei. Știa că povestea ei cu Carmen se încheiase, dar că propria ei poveste continua. Și de data aceasta, era liberă să o scrie așa cum dorea ea.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.