Ajungând în sat pentru a-și vizita mama, Maria a fost surprinsă să vadă mașina soțului ei lângă poartă. Intrând în casă, ea a ÎNLEMNIT de ceea ce a văzut…
A doua zi, fata nu s-a dus la serviciu, ci a plecat dis-de-dimineață la Mihai. Nimeni nu a deschis.
Ea a stat câteva ore pe trepte și a plâns în hohote. Apoi a decis să se întoarcă acasă la mama ei. Maria a plâns tot drumul cât a mers cu trenul, dar nici nu-și putea imagina ce o așteaptă.
Fata mergea pe o cărare din pădure, ștergându-și lacrimile care apăreau mereu în ochii ei. Păsările ciripeau în jur, coroanele copacilor se legănau încet, aplecându-se când la dreapta, când la stânga, parcă împărtășindu-i durerea.
Atunci a observat că soarele aproape apusese la orizont și trebuia să se grăbească. Trenul de seară urma să sosească abia peste ceva timp, dar odată cu lăsarea întunericului, era periculos să te plimbi prin pădure.
Inima fetei bătea tot mai repede, a decis să alerge, dar foarte curând a obosit și s-a oprit să-și tragă sufletul. Apropiindu-se de poartă, Maria s-a oprit brusc. În fața curții stătea mașina lui Mihai. Fata a fost cuprinsă de o presimțire rea, neliniștitoare.
Aceasta îi spunea că nu ar trebui să deschidă ușa. Intrând în casă, ea a ÎNLEMNIT de ceea ce a văzut
CONTINUAREA 👇
Maria rămase împietrită în pragul ușii. Mihai și mama ei, Elena, stăteau la masa din bucătărie, ținându-se de mâini și vorbind în șoaptă. Pe masă era o sticlă de vin și două pahare pe jumătate pline. Când au observat-o, ambii au tresărit vinovați, despărțindu-și mâinile într-un gest rapid.
„Maria! Nu te așteptam așa devreme,” spuse mama ei, ridicându-se stângace de la masă. Vocea îi tremura ușor.
Mihai rămase tăcut, cu privirea ațintită în podea. Părea incapabil să o privească în ochi.
„Ce… ce se întâmplă aici?” întrebă Maria, vocea ei fiind abia audibilă, un fir subțire de sunet în liniștea apăsătoare a încăperii.
„Draga mea, nu e ce crezi tu,” începu Elena, făcând un pas spre fiica ei.
Maria făcu instinctiv un pas înapoi, simțind cum pereții casei par să se strângă în jurul ei. Aerul devenise brusc prea dens pentru a-l respira. Toată lumea ei se prăbușea în acel moment, ca un castel de cărți de joc lovit de o pală neașteptată de vânt.
„De cât timp?” șopti ea, ochii alergându-i de la Mihai la mama ei și înapoi.
Mihai își ridică în sfârșit privirea. Ochii lui, odinioară calzi și plini de dragoste când o priveau, acum erau umbriți de vinovăție și rușine.
„Maria, trebuie să vorbim. Te rog, stai jos,” spuse el, gesticulând spre un scaun.
„Nu vreau să stau jos!” strigă ea brusc, vocea răsunându-i nefiresc de puternic în casa în care crescuse. „Vreau să știu de cât timp se întâmplă asta!”
Elena se apropie încet de fiica ei, cu brațele întinse într-un gest de împăcare, dar Maria se retrase și mai mult, spatele ei atingând ușa de la intrare.
„A început… a început doar ca niște discuții,” începu Elena, vocea tremurându-i. „El venea să vorbească despre tine, despre problemele voastre…”
„Problemele noastre?” repetă Maria, nevenindu-i să creadă. „Ce probleme, mamă? Ce probleme aveam noi despre care nu știam?”
Mihai se ridică și el, gesticulând cu mâinile în aer ca și cum ar fi încercat să prindă cuvintele potrivite.
„Ne-am îndepărtat, Maria. În ultimul an, parcă… parcă nu mai eram noi înșine. Am venit la mama ta pentru că aveam nevoie de sfaturi, de înțelegere…”
„Și ai găsit mult mai mult decât atât, nu-i așa?” întrebă Maria, cuvintele ieșind ca niște lame ascuțite. „Cât de naivă am fost… când te-am văzut ieri aici, am crezut că ai venit să o ajuți pe mama cu ceva prin gospodărie.”
Amintirea zilei anterioare o lovi ca un val rece. Acum înțelegea expresiile stânjenite, privirea vinovată a mamei, graba lui Mihai de a pleca.
„Nu a fost planificat, Maria,” spuse Elena, lacrimile începând să-i curgă pe obraji. „Te iubim amândoi, nu am vrut niciodată să te rănim.”
„Mă iubiți?” râse Maria amar. „Așa arată dragostea? Trădare și minciuni?”
Se întoarse spre Mihai, simțind cum furia o invadează, înlocuind șocul inițial. „De asta nu mi-ai deschis azi dimineață? Erai deja pe drum spre ea?”
Mihai dădu din cap, incapabil să nege.
„Plec,” spuse brusc Maria, deschizând ușa din spatele ei.
„Maria, te rog, stai! Trebuie să vorbim despre asta,” imploră Mihai, îndreptându-se spre ea.
„Nu te apropia de mine!” strigă ea, ridicând o mână în aer. „Nu mai avem nimic de vorbit. Niciodată.”
Ieși în grabă, trântind ușa în urma ei. Apusul colora cerul în nuanțe de roșu și portocaliu, ca o reflecție a furiei și durerii care o mistuiau pe dinăuntru. Fără să se gândească, o luă la fugă pe cărarea care ducea spre pădure.
Nu știa cât timp alergase, dar când în sfârșit se opri, era în mijlocul pădurii, iar întunericul începuse să se lase. Respirația îi era întretăiată, și nu doar din cauza efortului fizic. Simțea că se sufocă sub povara trădării.
Se prăbuși pe un buștean căzut, lăsând în sfârșit lacrimile să curgă liber. Plânsul ei răsună în liniștea pădurii, însoțit doar de foșnetul ocazional al frunzelor și de ciripitul păsărilor care se pregăteau de noapte.
„Cum au putut face asta?” șopti ea în întuneric, neașteptând un răspuns.
Dar răspunsul veni, sub forma unei ramuri trosnind undeva în apropiere. Maria ridică brusc capul, amintindu-și deodată că era singură în pădure, la căderea nopții.
„E cineva acolo?” întrebă ea, vocea tremurându-i.
Niciun răspuns. Doar o altă trosnire, mai aproape de data aceasta.
Instinctul îi spunea să fugă, dar corpul ei refuza să se miște, paralizat de o nouă frică. Ochii îi scrutau întunericul din jurul ei, încercând zadarnic să distingă ceva.
„Cine e acolo?” întrebă din nou, de data aceasta mai tare.
Un bărbat ieși încet din umbra copacilor. Era înalt, cu umeri lați, și părea să fie undeva în jurul vârstei de patruzeci de ani. În ciuda întunericului, Maria putea vedea că era îmbrăcat elegant, într-un palton lung, negru, care părea ciudat de nepotrivit pentru o plimbare prin pădure.
„Îmi cer scuze dacă te-am speriat,” spuse bărbatul, vocea lui profundă și liniștitoare. „Am auzit pe cineva plângând și am vrut să văd dacă e vreo problemă.”
Maria se ridică repede, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei.
„Sunt bine,” răspunse ea automat, deși era evident contrariul. „Doar… mă întorceam acasă.”
Bărbatul făcu un pas înainte, și lumina slabă a lunii îi dezvălui trăsăturile. Avea o față semeață, cu linii bine definite, ochi adânci și o barbă scurtă, îngrijită. Ochii lui erau de un albastru intens, aproape hipnotic.
„Te-ai rătăcit?” întrebă el, aruncând o privire în jur. „Pădurea asta poate fi înșelătoare noaptea.”
Maria ezită, neștiind dacă ar trebui să aibă încredere în acest străin. Dar ceva în privirea lui o făcea să se simtă în siguranță, în ciuda circumstanțelor bizare ale întâlnirii lor.
„Nu… cunosc drumul,” spuse ea, deși realiză că nu era pe deplin adevărat. În fuga ei disperată, nu acordase nicio atenție direcției.
Bărbatul zâmbi ușor, ca și cum i-ar fi citit gândurile. „Mă numesc Adrian,” spuse el, întinzându-i mâna. „Locuiesc într-o cabană nu departe de aici. Dacă vrei, îți pot arăta drumul spre sat.”
Maria ezită din nou, dar apoi își aminti de alternativă – să se întoarcă la casa mamei ei, unde Mihai probabil încă aștepta. Gândul acela îi provocă un nou val de durere.
„Maria,” se prezentă ea, strângându-i mâna. Era caldă și fermă. „Și da, te rog, mi-ar prinde bine puțină îndrumare.”
Adrian dădu din cap și făcu un gest spre o cărare pe care Maria nu o observase înainte.
„Pe aici. E un drum mai puțin cunoscut, dar mai scurt spre marginea pădurii.”
Începură să meargă în tăcere. Maria era recunoscătoare că el nu punea întrebări despre de ce o găsise plângând singură în pădure. Era ceva reconfortant în tăcerea lui respectuoasă.
După câteva minute, Adrian vorbi din nou: „Uneori, pădurea asta pare că absoarbe durerea oamenilor. De asta vin și eu aici când am nevoie să gândesc.”
Maria îl privi surprinsă. „Și tu vii aici să… plângi?”
Adrian zâmbi, un zâmbet melancolic care părea să ascundă propria lui poveste de durere.
„Să plâng, să urlu, să gândesc… Pădurea păstrează toate secretele.”
Cuvintele lui aveau o rezonanță ciudată, ca și cum ar fi fost mai mult decât simple observații.
„Ce te aduce pe tine aici?” întrebă el după o altă pauză.
Maria rămase tăcută pentru un moment, neștiind cât de mult să împărtășească cu acest străin. Dar poate tocmai pentru că era un străin, părea mai ușor să vorbească.
„Am descoperit că soțul meu și mama mea…” vocea i se frânse, incapabilă să termine propoziția.
Adrian dădu din cap înțelegător, fără să o preseze. „Trădarea celor dragi lasă cele mai adânci răni,” spuse el simplu.
Continuară să meargă, și pe măsură ce înaintau, Maria simți o ciudată ușurare în a fi în compania acestui bărbat misterios. Era ca și cum prezența lui absorbea o parte din durerea ei, făcând-o mai suportabilă.
„Deci locuiești prin zonă?” întrebă ea, mai mult pentru a rupe tăcerea decât din curiozitate reală.
„De ceva vreme,” răspunse Adrian vag. „Cabana mea e destul de izolată. Îmi place singurătatea.”
Maria observă cum vorbea, cu o anumită cadență formală, aproape ca din altă epocă. Erau și cuvintele pe care le alegea, și modul în care le pronunța, cu un accent subtil pe care nu-l putea plasa.
„Nu ești de aici, nu-i așa?” întrebă ea.
Adrian râse ușor. „Se pare că accent meu mă trădează. Nu, nu sunt din aceste locuri. Am călătorit mult înainte de a mă stabili aici.”
Conversația lor fu întreruptă de sunetul distinct al unui tren în depărtare.
„Ultima cursă spre oraș,” spuse Adrian, accelerând pasul. „Dacă ne grăbim, o putem prinde.”
Maria se grăbi să țină pasul cu el, recunoscătoare pentru această șansă neașteptată de a fugi de sat, de Mihai, de mama ei, de tot.
În câteva minute, ieșiră din pădure direct lângă mica gară rurală. Trenul tocmai sosea, frânele lui scârțâind în liniștea serii.
„Mulțumesc,” spuse Maria sincer, întorcându-se spre Adrian. „Nu știu ce aș fi făcut fără ajutorul tău.”
Adrian o privi intens, ochii lui albaștri strălucind în lumina slabă a peronului. „Uneori, destinul ne pune în calea oamenilor exact când avem nevoie de ei cel mai mult,” spuse el.
Apoi, spre surprinderea ei, scoase din buzunarul paltonului o carte veche, mică, cu coperte de piele.
„Ia asta,” spuse el, întinzându-i-o. „Mă ajută când am nevoie de claritate. Poate te va ajuta și pe tine.”
Maria luă cartea, simțind textura moale a copertei uzate sub degete. Nu avea niciun titlu vizibil.
„Ce este?” întrebă ea.
„Un jurnal. Al meu, de acum mulți ani. Citește-l, dacă vrei. Și poate, într-o zi, mi-l vei returna.”
Înainte ca Maria să poată răspunde, conductorul anunță plecarea trenului. Cu o ultimă privire recunoscătoare spre Adrian, urcă în vagon.
Când trenul începu să se miște, Maria privi pe geam, dar Adrian dispăruse deja, înghițit de întunericul nopții, la fel de misterios precum apăruse.
Cu un suspin adânc, își îndreptă atenția spre cartea din mâinile sale, întrebându-se ce secrete ar putea conține și de ce acest străin enigmatic alesese să i-o încredințeze tocmai ei.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.