Șoferul a văzut pe șoseaua înghețată de noapte un bebeluș de UN AN târându-se și, printr-o minune, a frânat la un metru de copil. Iar când s-a apropiat mai mult, A ÎNGHEȚAT de ceea ce a văzut sub el…
Dar era el singurul care privea din întuneric în acea noapte? Noaptea se lăsa lent peste pământ, ca o respirație rece a toamnei întârziate. Ceața, grea și vâscoasă, se așternea peste drum, suprimând lumina farurilor, diluând-o într-o acuarelă tulbure. Vechea șosea era goală.
Nici mașini, nici oameni, doar siluetele îndepărtate, abia vizibile ale copacilor, legănându-se în noapte, ca niște umbre care șușotesc între ele în vânt. Mihai ținea volanul strâns, apăsând inconștient degetele în piele. Era obișnuit cu astfel de călătorii nocturne de mult timp.
Drumurile sunt pustii, liniștea se întinde, transformând realitatea în ceva fluctuant, ca și cum ai conduce printr-un loc uitat de lume, unde timpul a înghețat. Doar radioul pârâia încet, amintindu-i că lumea încă există. Și deodată, cu coada ochiului, a observat o mișcare.
Ceva a apărut pe marginea drumului, și inima lui Mihai s-a prăbușit. Prea aproape de asfalt, prea mare pentru o pisică. Pentru o clipă, mintea lui a încercat să găsească o explicație, un câine? O vulpe? Dar în adâncul sufletului, știa deja că era altceva.
A virat brusc în lateral, aproape instinctiv, și doar în ultimul moment a realizat. Era un copil. O mică ființă târându-se pe drum.
Mihai a apăsat brusc pe frână, mașina a scâncit ca o fiară luptând pentru viață. A sărit afară, aerul rece l-a lovit peste față, peste obraji, ca și cum realitatea încerca să-l lovească cu pumnul, forțându-l să înțeleagă ce se întâmplă. Pe asfalt, ghemuit, târându-se încet, era o fetiță care părea să nu aibă mai mult de un an.
Era îmbrăcată doar într-o pijama subțire, cu tălpile goale. Mihai s-a repezit spre ea, dar a înghețat. Ea nu plângea. Nu striga după ajutor. Doar se târa. Ca și cum nu ar fi avut de ales. Ca și cum ceva o forța să meargă înainte, în întuneric. Când s-a aplecat, A ÎNGHEȚAT de ceea ce a văzut…
CONTINUAREA 👇
Sub fetița care se târa pe asfalt, acolo unde ar fi trebuit să fie doar umbra ei, un lichid negru se scurgea lent, întinzându-se ca niște degete subțiri. Nu era sânge – era prea întunecat, prea dens, și părea aproape viu în felul în care pulsa subtil în lumina farurilor.
Mihai simți cum un fior rece îi străbate șira spinării. Ceva era profund greșit. Nu doar faptul că un copil atât de mic se târa singur pe o șosea pustie în miez de noapte, ci și această… substanță. Ea părea să se miște independent de mișcările fetiței, aproape ca o umbră separată.
„Hei, micuțo,” șopti Mihai, îngenunchind lângă ea, încercând să-și mențină vocea calmă, deși simțea cum frica îi strânge gâtul. „Unde e mama ta? Cum ai ajuns aici?”
Fetița își ridică privirea spre el, și Mihai trebui să-și înăbușe un strigăt. Ochii ei erau complet negri, fără nici urmă de alb sau iris, ca două găuri adânci în care lumina părea să se piardă. Și totuși, în ciuda acestui aspect înfricoșător, chipul ei era al unui copil obișnuit – plinuț, cu obraji rozalii și câteva bucle blonde uscate de broboane de rouă.
„Ma-ma,” murmură fetița, într-o voce atât de normală, atât de infantilă, încât pentru o secundă Mihai se îndoi de ceea ce văzuse.
Lichidul negru începu să se retragă, absorbindu-se înapoi sub corpul micuț, ca și cum s-ar fi speriat de prezența lui. În câteva secunde, dispăru complet, lăsând în urmă doar o umbră normală.
Mihai își scutură capul, încercând să-și limpezească gândurile. „Trebuie să fiu prea obosit,” își spuse. „Am imaginat totul.”
Cu mâini ușor tremurânde, ridică fetița. Era caldă, solidă, o greutate reconfortantă în brațele lui. Nimic anormal, doar un copil care, cumva, ajunsese pe această șosea pustie.
„Să te duc la căldură, micuțo,” spuse el, îndreptându-se spre mașină. „Apoi vom găsi pe cineva care să ne ajute.”
Așeză fetița pe scaunul din dreapta, iar ea îl privea cu o curiozitate calmă, de parcă această situație era perfect normală. Mihai porni încălzirea la maximum și începu să caute prin mașină orice ar fi putut folosi ca pătură. Găsi doar o jachetă veche pe care o aruncă pe bancheta din spate și o înfășură în jurul micuței.
Fetița nu plângea, nu se agita, doar îl observa cu acei ochi care acum păreau perfect normali – un albastru profund, aproape violet. Mihai clipi confuz. Fusese doar o iluzie optică? Jocul luminilor farurilor pe retina lui obosită?
Scoase telefonul pentru a suna la poliție, dar nu avea semnal. „Bineînțeles,” murmură el frustrat. Această porțiune de drum era cunoscută pentru lipsa acoperirii telefonice.
„Bine, micuțo, vom merge până în satul următor. E la vreo 15 kilometri. Acolo vom găsi ajutor,” îi explică el fetiței, ca și cum ea ar fi putut înțelege.
Porni motorul și mașina începu să înainteze ușor prin ceața care devenise și mai densă. Radioul emise un țiuit ascuțit, apoi se opri complet. Liniștea din mașină era apăsătoare, întreruptă doar de respirația regulată a copilului.
„Cum te cheamă?” întrebă Mihai, mai mult pentru a sparge tăcerea decât cu speranța unui răspuns coerent.
„Ia-la,” răspunse fetița, silabisind clar.
„Iala? E un nume frumos,” spuse Mihai, surprins că putea vorbi atât de clar pentru vârsta ei.
„Lă-să-mă,” continuă fetița, cu aceeași voce dulce, infantilă.
Un nod se formă în stomacul lui Mihai. Ceva nu era în regulă. O privi cu coada ochiului și observă că fetița nu-l mai privea. Ochii ei erau fixați pe ceva în fața lor, pe șosea.
Mihai se uită înainte și simți cum sângele i se scurge din față. În mijlocul drumului, iluminată slab de faruri, stătea o femeie. Era îmbrăcată într-o rochie albă, udă și murdară, lipită de corpul ei subțire. Părul negru, ud, îi acoperea fața. Stătea nemișcată, cu brațele întinse lateral, ca într-o crucificare silențioasă.
Instinctiv, Mihai călcă frâna. Mașina derapă ușor pe asfaltul umed, oprindu-se la câțiva metri de siluetă. Inima îi bătea nebuneșe, iar mâinile îi tremurau pe volan.
„Ce naiba,” șopti el.
Femeia începu să se miște, nu spre marginea drumului, ci direct spre mașină, cu pași lenți, șovăielnici. Făcu trei pași, apoi se opri brusc.
„Ma-ma,” spuse fetița din nou, dar de data aceasta vocea ei sună diferit – mai adâncă, mai matură, cu un ecou straniu.
Mihai întoarse capul spre ea și rămase înghețat. Ochii fetiței erau din nou complet negri, iar lichidul întunecat se scurgea acum din colțurile gurii ei, formând o baltă mică pe scaun.
„Ce…ce ești tu?” întrebă Mihai, vocea aproape sugrumându-i-se în gât.
Fetița zâmbi, un zâmbet prea larg pentru un chip de copil, descoperind dinți mici, perfect albi.
„Ajută-ne,” spuse ea, iar vocea acum era un amestec ciudat între cea a unui copil și cea a unui adult. „Trebuie să ajungem acasă.”
Mihai privi înapoi spre șosea. Femeia dispăruse. În locul ei erau acum zeci de urme de mâini mici, umede, pe asfalt, ca și cum un grup de copii ar fi trecut pe acolo, lăsându-și amprentele.
„Unde e ‘acasă’?” întrebă Mihai, simțind cum o sudoare rece îi curgea pe spate.
Fetița ridică mâna și arătă înainte, spre ceața densă. „Acolo. La cimitir.”
Instinctul lui Mihai îi spunea să deschidă ușa, să fugă cât mai departe de această mașină, de acest copil, de tot ce se întâmpla. Dar ceva îl ținea pe loc. Poate conștiința. Poate curiositatea. Poate ceva mai adânc, mai primar.
„Cimitir?” repetă el.
„Tăticul a omorât-o pe mămica în noaptea asta, acum doi ani,” spuse fetița, cu o claritate înfricoșătoare. „M-a luat și pe mine. Am căzut în râu. Eu și mămica.”
Un val de greață îl lovi pe Mihai. Acest copil… acest spirit… vorbea despre propria moarte ca despre un fapt banal.
„De ce eu?” întrebă el. „De ce m-ai oprit pe mine?”
Fetița își înclină capul într-o parte, un gest atât de uman, atât de innocent.
„Pentru că și tu ai omorât pe cineva. Într-un accident. O femeie și un copil. Anul trecut, pe acest drum.”
Mihai simți cum lumea se oprește în jurul lui. Amintirea pe care încercase să o îngroape adânc, să o nege, să pretindă că nu s-a întâmplat niciodată… era acolo, scoasă la lumină de această ființă imposibilă.
Era adevărat. Fusese un accident teribil. Condusese prea repede, într-o noapte ploioasă. Nu văzuse mașina oprită pe marginea drumului până nu fusese prea târziu. Femeia murise pe loc. Copilul ei, în scaunul din spate, supraviețuise doar câteva ore.
„De unde știi asta?” șopti el.
„Ei mi-au spus. Sunt mulți ca noi. Rătăciți între lumi. Copii care nu au apucat să crească. Mame care nu au apucat să-și vadă copiii crescând.”
Mihai simți lacrimi fierbinți curgându-i pe obraji. Fusese un accident… dar niciodată nu-și ceruse iertare. Niciodată nu vizitase mormintele. Niciodată nu înfruntase consecințele faptelor sale.
„Ajută-ne să ajungem acasă,” spuse fetița din nou. „Și apoi, poate, vei putea găsi pacea ta.”
Cu mâini tremurânde, Mihai porni motorul și începu să conducă încet prin ceață. Câțiva kilometri mai încolo, observă o răscruce și un indicator spre un cimitir rural. Coti pe drumul îngust, neasfaltat.
Când ajunse în fața porții vechi, de fier, a cimitirului, fetița deschise singură ușa mașinii și coborî. Lichidul negru se scurgea acum din ea ca un râu, formând o cărare întunecată care ducea spre interiorul cimitirului.
Mihai coborî și el, urmând-o cu pași șovăielnici. În mijlocul cimitirului, lângă o cruce simplă de lemn, femeia în alb stătea din nou, acum cu brațele deschise, ca într-un gest de îmbrățișare. Fetița alergă spre ea și femeia o prinse, strângând-o la piept. Pentru o clipă, amândouă părură complet normale – o mamă și copilul ei, reuniți.
Apoi, lent, amândouă începură să se dizolve în aerul nopții, ca niște umbre spălate de lumină. Înainte să dispară complet, fetița își întoarse capul spre Mihai.
„Du-te la ei,” spuse ea. „Spune-le că îți pare rău.”
Și apoi nu mai fu nimic. Doar întunericul nopții, ceața, și un cimitir tăcut.
Mihai se întoarse la mașină, tremurând, dar nu de frig. Știa ce trebuia să facă. Pentru prima dată în ultimul an, simțea o direcție clară.
Avea un drum lung de parcurs. Spre un alt cimitir. Spre alte morminte. Spre o iertare pe care nu o merita, dar de care avea disperată nevoie.
Pe bancheta din dreapta, unde stătuse fetița, nu rămăsese nicio urmă. Doar jacheta sa, împăturită ordonat, ca și cum nimeni nu o atinsese vreodată.
Dar când Mihai porni radioul, în loc de static sau muzică, auzi pentru o secundă râsul cristalin al unui copil, urmat de o voce de femeie care fredona un cântec de leagăn.
Apoi doar liniște.
Și drumul lung înainte, spre răscumpărare.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.