Stând în fața ușii apartamentului său, Leonid era agitat, neîndrăznind să apese butonul soneriei. În acel an în care trăise cu o altă femeie, bărbatul nu uitase mirosul căminului său, căldura aproape palpabilă pe care o simțise aici în toți anii de viață de familie.
În sfârșit, făcându-și curaj, a apăsat cu degetul pe discul argintiu al soneriei. De după ușă se auzi un tril melodios. Inima lui Leonid a început să bată puternic undeva în gât, de parcă tocmai ar fi alergat câteva ture pe stadion.
Cu un an în urmă plecase urât, ca un hoț, lăsând doar un bilețel cu mesajul banal „Iartă-mă, m-am îndrăgostit de alta, plec”.
Trilul soneriei se repeta iar și iar, dar în apartament era liniște.
Leonid a scos cheile, care tot acest timp stătuseră în portofel, încuietoarea a făcut clic. Bărbatul a intrat în antreu, a aprins lumina cu un gest obișnuit. În cameră era liniște.
A inspectat apartamentul. Nimeni. Se părea că aici nu mai locuiește nimeni de mult timp.
Unde e Natalia? Unde sunt fetele? – se gândea Leonid cu îngrijorare, uitându-se în dulapurile goale. A ieșit pe palier și a sunat la apartamentul de vizavi. După ușă s-au auzit pași târșâiți.
Cine e acolo? – a întrebat nemulțumită vecina Valentina Pavlovna, care locuise aici toată viața și fusese prietenă încă cu bunica lui Leonid.
Tanti Val, eu sunt, Leonid, – a răspuns bărbatul, a cărui inimă bătea din nou cu o viteză nebună, furia îi gonea sângele prin vene. Fiecare bătaie îi răsuna în tâmple.
Ușa s-a deschis. O femeie în vârstă, ștergându-și mâinile pe șorț, a oftat surprinsă.
Maică, Maică! Leonka! Te-ai întors?
Eu, tanti Val, da, m-am întors.
Dar nu știți unde sunt ai mei? De la ceea ce a auzit, bărbatul a rămas fără cuvinte
CONTINUAREA 👇
Tanti Valentina a rămas tăcută preț de câteva secunde, apoi și-a strâns buzele subțiri într-o linie severă. Ochii ei, înconjurați de riduri adânci, l-au examinat pe Leonid de parcă ar fi fost un străin.
„Ai mei?” a repetat ea, cu o notă de amărăciune în voce. „După un an te întorci și întrebi de ‘ai tăi’?”
Leonid a simțit cum i se usucă gura. Ceva în tonul femeii îl făcu să se simtă profund inconfortabil.
„S-a întâmplat ceva cu ele? Cu Natalia și fetele?” a întrebat el, încercând să-și controleze tremuratul din voce.
Tanti Valentina a oftat din nou, de data aceasta un oftat lung, plin de reproș.
„Intră,” a spus ea, deschizând ușa mai larg. „Nu e discuție de făcut pe coridor.”
Apartamentul bătrânei era exact așa cum și-l amintea Leonid – curat, ordonat, cu mirosul familiar de plăcinte și lavandă. Fotografii vechi, îngălbenite de timp, atârnau pe pereți, mărturii tăcute ale vieților trăite.
Tanti Valentina l-a condus în bucătăria mică, unde pe aragaz fierbea ceva ce mirosea a supă de pui.
„Stai,” i-a indicat ea un scaun. „Vrei ceai?”
„Nu, mulțumesc,” a răspuns Leonid, nerăbdător să afle ce se întâmplase. „Vă rog, spuneți-mi unde sunt Natalia și copiii.”
Bătrâna s-a așezat în fața lui, privindu-l direct în ochi.
„Au plecat, Leonia. Au plecat la o lună după tine.”
„Unde?” a întrebat el, simțind cum un gol i se formează în stomac.
„În Canada. Fratele Nataliei este acolo de câțiva ani. Le-a ajutat cu actele, cu totul.”
Leonid a rămas mut. Canada? La celălalt capăt al lumii?
„De ce nu mi-a spus? Am dreptul să știu unde sunt copiii mei!”
Tanti Valentina a râs scurt, un sunet lipsit de umor.
„Dreptul? Tu vorbești de drepturi, Leonia? După ce ai abandonat-o cu doi copii mici și datorii pe care abia le putea plăti? După ce i-ai lăsat doar un bilețel, ca un laș?”
Cuvintele ei l-au lovit ca o palmă. Știa că plecase urât, dar nu se gândise la consecințe. Nu se gândise la datorii, la întreținere, la toate lucrurile pentru care Natalia trebuise acum să se descurce singură.
„Nu am știut… nu m-am gândit…” a bâiguit el.
„Evident,” a comentat bătrâna sec. „Nu te-ai gândit la nimeni în afară de tine.”
S-a ridicat și s-a îndreptat spre un sertar, de unde a scos un plic.
„Ți-a lăsat asta. Mi-a spus să ți-l dau dacă te întorci vreodată.”
Leonid a luat plicul cu mâini tremurânde. Era deschis.
„L-ai citit,” a constatat el, nu ca o acuzație, ci ca un fapt.
„Da,” a recunoscut Valentina fără regret. „Natalia mi-a permis. Am fost ca o mamă pentru ea după ce a ta a murit. Cineva trebuia să știe adevărul.”
„Adevărul?” a întrebat Leonid, desfăcând plicul. „Ce adevăr?”
Valentina s-a aplecat ușor spre el, vocea coborându-i la un șoptit aspru.
„Adevărul despre boala ei, Leonia. Adevărul pe care l-a ascuns de tine atâția ani.”
Inima lui Leonid a înghețat. „Boală? Ce boală?”
„Citește,” a spus ea simplu, arătând spre scrisoarea din mâinile lui.
Cu degetele amorțite, Leonid a desfăcut foaia de hârtie și a început să citească scrisul frumos, caligrafic al Nataliei:
„Dragă Leonid,
Dacă citești asta, înseamnă că te-ai întors. Poate din remușcare, poate pentru că lucrurile nu au funcționat cu ea, poate din alte motive. Nu contează acum.
Am plecat cu fetele în Canada, la Andrei. Nu ne căuta. Nu pentru că aș fi încă furioasă sau rănită (deși sunt, profund), ci pentru că e mai bine așa.
Probabil te întrebi de ce nu ți-am spus nimic. Adevărul e că nu am vrut să te împovărez. Când ai plecat, tocmai aflasem că am cancer ovarian stadiul trei. Medicii mi-au dat șase luni, poate un an.
Nu i-am spus nimănui la început, nici măcar ție. Voiam să găsesc momentul potrivit. Apoi ai plecat, și am înțeles că a fost mai bine așa. Nu ai fi avut puterea să rămâi oricum. Acum nu trebuie să te simți vinovat că m-ai părăsit când aveam cea mai mare nevoie de tine.
În Canada există un tratament experimental. Andrei a aranjat totul. Nu știu dacă va funcționa, dar trebuie să încerc. Pentru fetele noastre.
Nu te îngrijora de ele. Am stabilit totul cu Andrei și soția lui. Dacă se întâmplă ceva cu mine, ele vor avea un cămin iubitor.
Îți doresc fericire, Leonid. Sincer. Sper că ai găsit-o cu ea, cu alegerea ta.
Natalia.”
Scrisoarea îi alunecă din mâini, aterizând pe podea. Leonid simți cum lumea se năruie în jurul lui.
„De cât timp știi?” a întrebat el cu o voce care nu părea a lui.
„De la început,” a răspuns Valentina. „Am fost cu ea la fiecare control. Când tu erai ocupat cu noua ta viață, eu o țineam de mână în timp ce vomita de la chimioterapie.”
„De ce nu m-a căutat? De ce nu mi-a spus nimeni?” strigă el, ridicându-se brusc de pe scaun.
Ochii Valentinei se întunecară de furie.
„Și ce ai fi făcut, Leonia? Te-ai fi întors din milă? Crezi că asta și-ar fi dorit? Să fie povara ta, obligația ta? Femeia asta te-a iubit atât de mult încât te-a protejat până la capăt – chiar și de consecințele propriilor tale acțiuni.”
Leonid se prăbuși înapoi pe scaun, copleșit.
„Cum e ea acum? Tratamentul… a funcționat?”
Valentina ridică din umeri.
„Ultima oară când am vorbit, acum două săptămâni, era încă în viață. Slăbise mult. Vocea îi era slabă. Dar lupta. Pentru fetele voastre, lupta.”
„Trebuie să merg acolo,” spuse Leonid, ridicându-se din nou. „Trebuie să o văd, să îmi vadă copiii, să explic…”
„Ce să explici, Leonia?” întrebă Valentina blând, pentru prima dată mila înlocuind asprimea din vocea ei. „Că ai greșit? Că regreți? Crezi că asta o va vindeca? Crezi că asta va șterge anul în care fetele tale au plâns după tatăl lor?”
Cuvintele ei erau ca niște cuțite, fiecare lovind adânc, precis.
„Dar trebuie să fac ceva,” șopti el, simțindu-se mai neputincios ca niciodată.
Valentina îl privi lung, apoi se ridică și se duse din nou la sertar. Scoase un carnețel și notă ceva.
„Asta e adresa lui Andrei din Toronto. Și numărul lui de telefon.” I-a întins hârtia. „Ce faci cu ele e treaba ta. Dar gândește-te bine, Leonia. Gândește-te dacă prezența ta acolo va aduce vreun bine sau doar mai multă durere.”
Leonid luă hârtia și o puse în buzunar, alături de scrisoarea Nataliei. Se simțea golit pe dinăuntru, ca și cum cineva îi smulsese toate organele, lăsându-l doar cu un înveliș.
„Mulțumesc,” spuse el, îndreptându-se spre ușă.
„Leonia,” îl strigă Valentina când ajunse în prag. „Orice ai decide, să știi un lucru: fetele au nevoie de tatăl lor. Dacă mergi acolo, mergi pentru ele. Nu pentru tine, nu pentru a-ți alina vinovăția. Pentru ele.”
Leonid dădu doar din cap, incapabil să vorbească prin nodul care i se formase în gât.
Ieși din apartament și se îndreptă spre scări, pașii săi răsunând goi pe coridorul pustiu. Ajuns afară, scoase telefonul și privi numărul de pe hârtie. Era ora trei dimineața în Toronto. Prea devreme pentru a suna.
Se așeză pe o bancă din fața blocului, privind cerul întunecat. Undeva, la mii de kilometri distanță, soția lui – femeia pe care o abandonase când avea cea mai mare nevoie de el – lupta pentru viața ei. Pentru viața fetelor lor.
Nu știa dacă îl va ierta vreodată. Nu știa dacă se va putea ierta vreodată pe sine. Dar știa un lucru cu certitudine: trebuia să încerce. Nu pentru el. Pentru ele.
Cu o hotărâre nouă, Leonid își ridică telefonul și începu să caute zboruri spre Toronto. Poate era prea târziu pentru a repara totul. Poate era prea târziu chiar și pentru a-și cere scuze. Dar nu era prea târziu pentru a fi acolo. Pentru a fi tatăl pe care fetele lui aveau nevoie.
Și poate, doar poate, nu era prea târziu nici pentru Natalia.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.