Maricica stătea cu privirea pironită în pământ, în timp ce strigătele mătușii Viorica tăiau aerul ca un cuțit ascuțit. „Da’ cum te-a putut lua, proastă ce ești! Cine te mai vrea acum cu copilul la brâu?! Și cum o să-l crești?! Nu sunt ajutoare ta, să știi! Te-am crescut eu, acum să mai și port povara ta? Du-te din casa mea, ia-ți lucrurile și să nu te mai vad!” Fiecare cuvânt era o lovitură, o piatră aruncată în sufletul ei deja frânt. Lacrimile îi ardeau ochii, dar refuzau să curgă – parcă și ele se temeau de furia care umplea odaia.
Fata strânse din buze, simțind cum ultima fărâmă de speranță se risipește. Crezuse, în naivitatea ei, că mătușa o va lăsa să rămână măcar până își găsește un loc de muncă, un colț al ei în lume. „Dacă ar fi trăit mama…” Gândul îi rămase suspendat, ca o șoaptă mută. Mama ei dispăruse demult, acum cincisprezece ani, zdrobită sub roțile unei mașini conduse de un șofer beat, chiar pe trecerea de pietoni. Tatăl nu făcuse niciodată parte din povestea ei – o umbră fără nume, pierdută undeva în trecut. După tragedie, autoritățile o împingeau spre orfelinat, dar atunci apăruse mătușa Viorica, o rudă îndepărtată, văr de-al treilea al mamei, care o luase în grijă. Cu o casă modestă și un salariu cât să acopere hârtiile legale, femeia îi oferise un acoperiș, dar niciodată o inimă caldă.
Trăiau la marginea unui orașel din sudul țării, un loc prăfuit unde verile toride uscau pământul până la crăpături, iar iernile ploioase transformau ulițele în mlaștini. Maricica nu cunoscuse foamea sub acel acoperiș. Hainele îi fuseseră simple, dar curate, iar mâinile îi deveniseră pricepute de mică – curtea cu găini, porcul din coteț și grădina cu zarzavaturi cereau mereu trudă. Dragostea mamei îi lipsise, e adevărat, dar învățase să nu ceară ce nu i se putea da. Cui îi păsa, la urma urmei?
Fusese o fată silitoare. După liceu, intrase la facultatea de pedagogie, visând să devină învățătoare, să le dea copiilor ce nu avusese ea. Anii studenției trecuseră ca un fulger, plini de cărți, râsete și nopți albe. Acum, cu diploma strânsă în mână ca pe un trofeu fragil, se întorsese în orașul natal. Dar nu mai era aceeași Maricica. Inima îi era grea, iar sub rochia largă se ghicea o taină – o burtă abia vizibilă, dar care nu mai putea fi ascunsă.
„Pleacă acum, să nu te mai zăresc!” tună mătușa, cu ochii injectați de mânie.
„Mătușo Viorico, dar măcar…” încercă ea, vocea tremurându-i.
„Am spus!”
Cu mâinile tremurânde, Maricica își luă geamantanul jerpelit și ieși în arșița zilei. Soarele dogorea nemilos, lipindu-i rochia de piele, iar praful se ridica în norișori sub pașii ei greoi. Cum ajunsese aici? Umilită, alungată, singură, cu un copil nenăscut pe care nu-l ceruse, dar pe care nu se îndurase să-l lepede. Recunoscuse sarcina în fața mătușii, cu glas stins, incapabilă să mintă. Și asta fusese scânteia care aprinsese furtuna.
Mergea pe uliță cu capul plecat, copleșită de rușine și teamă. Gândurile i se învârtejeau ca un roi de albine: unde să se ducă? Cum să-și crească pruncul? Banii din bursă abia îi ajunseseră să termine facultatea, iar de la Ion, băiatul care promisese cerul și pământul, nu mai rămăseseră decât niște bancnote mototolite și o privire fugară de adio. Fiu de profesori cu stare, el o părăsise la prima veste, ca și cum dragostea lor fusese doar un joc de-o vară.
Un glas cald o smulse din vârtejul gândurilor: „Vrei apă, dragă?”
Maricica ridică ochii și văzu o femeie vânjoasă, cu trăsături aspre, dar cu o privire iscoditoare, nu rea. Avea vreo cincizeci de ani, părul prins sub o basma, și stătea în pragul unei case cu tencuiala scorojită.
„Intră, dacă ești cu pace,” adăugă femeia, făcând un gest larg cu mâna.
Îi întinse un ulcior de lut plin cu apă rece ca gheața. Maricica se așeză pe o bancă de lemn din curte, sub un nuc bătrân, și sorbi cu sete, simțind cum lichidul îi alină gâtul uscat și sufletul zdrobit.
„Pot sta puțin? E caniculă…” murmură ea, aproape cerșind.
„Stai, măiță. De unde ești? Văd că ai bagaj,” răspunse femeia, care se prezentă drept Rodica.
Maricica își povesti frânturi din viață, cu voce stinsă: facultatea terminată, căutarea unui post de învățătoare, lipsa unui loc unde să stea. Rodica o privi lung, observând cearcănele adânci și paloarea feței, dar și curățenia hainelor și demnitatea din gesturi.
„Poți sta la mine,” zise ea într-un final. „N-o să cer mult, dar să plătești la zi. Dacă ești de acord, hai să-ți arăt camera.”
Fericită să aibă companie și un mic venit în plus într-un oraș uitat de lume, Rodica o conduse într-o cămăruță simplă, cu miros de lemn vechi și lavandă uscată. O fereastră mică dădea spre o livadă cu meri bătrâni, iar înăuntru erau un pat cu saltea tare, un dulap șubred și o masă mică. Era puțin, dar pentru Maricica părea un palat – un loc al ei, unde să-și tragă sufletul.
Zilele următoare trecură ca un vis liniștit. Fata se instală, găsi un post la școala din oraș și începu să lege o prietenie neașteptată cu Rodica. Împreună curățau curtea, mulgeau capra, găteau plăcinte cu brânză. Seara, sub vița de vie care umbrea o masă veche din curte, beau ceai de tei și vorbeau despre viață. Maricica îi mărturisi totul: despre Ion, despre promisiunile lui spulberate, despre banii pe care îi luase de la el înainte să dispară – nu din lăcomie, ci din disperare.
„Ai făcut bine că nu l-ai ucis,” mormăi Rodica, sorbind din ceașcă. „Copilul ăsta nevinovat îți va aduce bucurie, ai să vezi.”
Într-o dimineață rece de februarie, durerile o treziră pe Maricica din somn. Rodica, cu calmul ei de om trecut prin toate, o urcă într-o căruță și o duse la spitalul din oraș. După ore de chin, fata aduse pe lume un băiețel zdravăn, cu ochi negri și țipăt puternic – îl numi Ilie, după un bunic pe care nu-l cunoscuse. În salon, asistentele vorbeau despre o fetiță, abandonată de mama ei fugită imediat după naștere.
„Vrea cineva s-o hrănească? E slabă, săraca,” zise o asistentă, ridicând micuța în brațe.
Maricica o privi – o mogâldeață albă ca zăpada, cu mâinile strânse pumn. Fără să stea pe gânduri, o luă la piept. „O să te numesc Mălina,” șopti ea, simțind o căldură neașteptată în inimă.
Câteva zile mai târziu, un bărbat înalt, în uniformă de militar, intră în salon. Era căpitanul Dorin Gheorghe, tatăl fetiței abandonate. Auzise povestea Maricicăi și venise să-și ia copilul. Dar, văzând-o pe fată cu Ilie în brațe și Mălina lipită de ea, ceva se schimbă în el. În ziua externării, o mașină împodobită cu baloane albastre și roz aștepta afară. Dorin o ajută să urce, punându-i în poală două pachete – unul albastru pentru Ilie, altul roz pentru Mălina.
Orașul vuia de zvonuri. Căpitanul, impresionat de bunătatea și curajul fetei, o ceruse de soție la scurt timp. Nunta lor fusese un eveniment simplu, dar plin de lumină – Maricica în rochie albă, cu Ilie în brațe, și Mălina, adoptată legal, gângurind în cărucior.
Cine ar fi crezut că o zi de vară arzătoare, cu un ulcior de apă rece și o privire blândă, va schimba soarta atâtor vieți? Așa e viața – un șir de pagini necitite, care se deschid când te aștepți mai puțin, dezvăluind povești pe care nu le-ai fi visat niciodată.