…Stăteam în mașină, agățată de mâneca lui Vasile, în timp ce el parca agale lângă gardul înclinat. Satul ne-a întâmpinat cu aerul răcoros de toamnă, cu cerul de un albastru pătrunzător și cu mirosul pământului umed. Undeva în depărtare a lătrat un câine, și eu am tresărit involuntar.
— Valentina, ce ai? — Vasile a observat cum i-am strâns și mai tare mâna.
— Doar… Sunt emoționată, — am recunoscut.
Ușa casei a scârțâit, și în prag a apărut o femeie. Înaltă, robustă, cu o expresie severă pe față. Ne-a fixat cu privirea, și mi s-a părut că aerul din jur a devenit mai dens.
— Oh, Vasilică, puiule! — vocea ei a lovit ca un clopot de biserică, răspândindu-se în curte. — De ce nu m-ai anunțat?
Am simțit cum totul mi se strânge înăuntru. Era mama lui.
Claudia Petrescu a făcut un pas înainte, și cu fiecare pas al ei îmi venea tot mai mult să mă ascund în spatele soțului meu. Cu mâinile în șolduri, în ochii ei a sclipit ceva greu, evaluator. Deodată mi s-a părut că sunt la un proces, iar verdictul va fi pronunțat chiar acum.
— Văd că n-ai venit singur? — a întrebat ea cu ochii mijiți și a trecut, încet, foarte încet, privirea spre mine.
— Mamă, te rog să faci cunoștință, ea este soția mea, Valentina, — Vasile m-a îmbrățișat protector pe umeri, ca și cum ar fi vrut să mă apere.
Claudia Petrescu s-a îndreptat brusc spre mine. Am făcut inconștient un pas înapoi.
— Hai, vino-ncoace, noră! — a tunat ea, și înainte să apuc să spun ceva, brațele ei puternice m-au înșfăcat, m-au strâns atât de tare încât mi-au apărut steluțe în fața ochilor.
Am simțit cum buzele ei calde, mirosind a aluat și usturoi, m-au sărutat zgomotos pe ambii obraji și chiar pe frunte. A fost neașteptat, prea… uluitor.
— Of, și fragilă mai ești, — a remarcat soacra, examinându-mă ca pe o găină înainte de târg.
Am înghițit cu greu, așteptând următoarea lovitură.
— Unde ai găsit așa o costelație, Vasile? — în vocea ei a apărut o notă de ironie, dar fără răutate.
Soțul meu doar a zâmbit:
— La bibliotecă, mamă.
Claudia Petrescu a pufnit și, surprinzător pentru mine, a zâmbit șiret.
— Intrați, ce stați în frig? Și scoateți încălțămintea, am spălat podeaua ieri!
Am simțit cum, în sfârșit, răsuflarea reținută mi-a scăpat din piept. Era prea… neașteptat.
Am intrat în casă, și nu știam încă că acesta era doar începutul. Înainte ne așteptau evenimente pe care nici măcar nu mi le puteam imagina…
CONTINUAREA 👇
Am pășit în casă, ținându-mă încă strâns de brațul lui Vasile. Interiorul era surprinzător de primitor – perdele înflorate filtrau lumina blândă a după-amiezii, iar mirosul de prăjituri proaspete plutea în aer. Pe pereți atârnau fotografii de familie în rame vechi, lucitoare de la cât fuseseră șterse.
— Tata unde e? întrebă Vasile, în timp ce Claudia ne conducea către bucătărie.
— La Nea Gheorghe, repară ceva la tractor. L-am trimis să anunțe că ai venit. Acuși apare și el.
Bucătăria era inima casei – mare, primitoare, cu o sobă în care ardea focul, răspândind căldură. Pe masă, o față de masă în carouri roșii era deja încărcată cu farfurii, tacâmuri și pahare de cristal, probabil scoase din vitrina din sufragerie pentru ocazii speciale.
— Stai jos, fată, nu te sfii, mă îndemnă Claudia, împingându-mă ușor către un scaun. Ești slăbuță, trebuie să te îngrășăm un pic. Cum să-mi faci nepoți așa firavă?
Am simțit cum obrajii mi se înroșesc instant. Vasile râse ușor.
— Mamă, am ajuns de douăzeci de minute, și tu deja vorbești de nepoți?
— Da’ când să vorbesc? Pe patul de moarte? se încruntă ea teatral, deși ochii îi zâmbeau. Am șaizeci și doi de ani, vreau să-mi țin nepoții în brațe cât încă pot să-i ridic!
Așeză pe masă un castron mare cu supă aburindă.
— Ciorbă de perișoare, anunță ea mândră. Rețeta bunicii, transmisă din generație în generație.
Aroma mă făcu să-mi dau seama cât de foame îmi era de fapt. Claudia observă și zâmbi satisfăcută.
— Ia uite, fata are poftă de mâncare! Ăsta-i semn bun.
Tocmai când începeam să mă relaxez, ușa de la intrare se deschise cu zgomot. Se auziră pași grei, și în pragul bucătăriei apăru un bărbat înalt, cu părul alb și fața brăzdată de riduri adânci. Ochii lui, identici cu ai lui Vasile, mă examinară cu atenție.
— Așa deci, murmură el, intrând în bucătărie și așezându-se la masă. Asta-i nora?
— Ion, nu fi necivilizat, îl mustră Claudia. Prezintă-te frumos.
Bărbatul mă măsură din cap până în picioare, iar eu simții din nou acel nod în stomac.
— Ion Vasilescu, anunță el simplu, întinzând o mână aspră, bătătorită de muncă. Și tu ești?
— Valentina, am răspuns, strângându-i mâna.
Urmă o tăcere apăsătoare. Mâna lui o ținea pe a mea, iar ochii lui păreau să caute ceva în privirea mea. Deodată, colțurile gurii lui se ridicară într-un zâmbet surprinzător de cald.
— Bine ai venit în familia noastră, Valentina.
Restul cinei a trecut într-o atmosferă surprinzător de plăcută. Claudia povestea anecdote din copilăria lui Vasile, făcându-l să se înroșească, în timp ce Ion completa cu detalii pe care soțul meu ar fi preferat să le țină ascunse.
— Știi că Vasilică al nostru a vrut să fugă de acasă la opt ani? râse Claudia, umplându-mi din nou farfuria cu sarmale.
— Mamă, nu e nevoie să…
— Ba e, e! Și-a făcut rucsac, a pus în el trei cărți, un măr și o pungă de bomboane, și a anunțat că pleacă la București să se facă scriitor!
Am râs, imaginându-mi un mic Vasile încăpățânat cu rucsacul în spate.
— Și unde a ajuns? am întrebat, curioasă.
— La capătul grădinii, zâmbi Ion. S-a așezat sub păr și a citit până când a adormit. L-am găsit seara, cu cartea pe față și mărul neatins.
După cină, Claudia ne-a condus într-o cameră mică dar primitoare. Patul era acoperit cu o cuvertură brodată manual, iar pe noptieră tronau câteva cărți vechi.
— Camera lui Vasile, anunță ea cu mândrie. Am păstrat-o așa cum era.
M-am apropiat de raftul cu cărți și am trecut degetele peste cotoarele uzate – Tolstoi, Dostoievski, Rebreanu, Sadoveanu.
— Vasile mi-a spus că ați fost profesoară de literatură, am remarcat, îndreptându-mă spre Claudia.
Ceva se schimbă în ochii ei.
— Patruzeci de ani la catedră, confirmă ea. Copiii din sat îmi spuneau „Doamna Dragon” – rău ca un dragon, dar cu inimă de aur, adăugă ea râzând. Vasile zicea că sunt prea aspră cu elevii.
— Nu cred că erai prea aspră, mamă, interveni Vasile. Erai doar exigentă. De aceea toți elevii tăi au ajuns oameni de valoare.
În acea noapte, în patul îngust al adolescenței lui Vasile, am șoptit:
— Familia ta e minunată.
El mă strânse în brațe.
— Ți-a fost frică degeaba.
— Recunosc. Când am văzut-o pe mama ta prima dată, am crezut că mă va mânca de vie.
Vasile râse încet.
— Mulți cred asta despre ea. A fost așa toată viața – o femeie puternică, care a trebuit să conducă și gospodăria, și școala. Tata glumește că s-a îndrăgostit de ea când l-a certat pentru că nu știa să recite corect un poem de Eminescu.
Dimineața următoare m-a găsit în bucătărie alături de Claudia. Îmi oferise un șorț și mă invitase să o ajut la pregătirea micului dejun.
— Știi să faci clătite? întrebă ea, măsurându-mă din priviri.
— Știu rețeta bunicii mele, am răspuns, luând un castron.
— Perfect. Arată-mi cum le faci tu, iar eu voi judeca dacă sunt demne de gura bărbatului meu.
Era un test, dar de data aceasta nu mă mai simțeam intimidată. Claudia mă urmărea atent în timp ce amestecam ingredientele, dar nu într-un mod critic, ci mai degrabă curios.
— Adaugi scorțișoară în compoziție? remarcă ea. Interesant.
— E secretul bunicii, am explicat. Dă un gust special.
Când am terminat de prăjit prima clătită, Claudia o examină, o mirosi, și apoi luă o mușcătură mică. O expresie de surpriză îi traversă chipul, urmată de un zâmbet aprobator.
— Nu e rău, fată, nu e rău deloc. Îți voi arăta și eu câteva trucuri vechi.
Era acceptarea finală, înțelegeam acum. Următoarele două ore le-am petrecut gătind împreună, schimbând rețete și povești. Era ciudat cât de repede dispăruse teama mea inițială.
Când Vasile și tatăl său au intrat în bucătărie, ne-au găsit râzând în timp ce Claudia îmi arăta cum să împletesc o coroană din aluat pentru colacul tradițional.
— Ei, ei, ce se întâmplă aici? întrebă Ion, surprins de atmosfera relaxată.
Claudia îmi făcu cu ochiul.
— Doar îi transmit fetei înțelepciunea generațiilor. Are mâini bune, va fi o nevastă și o mamă minunată.
Seara, când ne pregăteam să plecăm, Claudia îmi îndesă în mâini un pachet voluminos.
— Borcanele astea sunt pentru voi, explică ea. Zacuscă, dulceață, compot. Și aici e caietul meu de rețete – vreau să ți-l dau ție.
Am rămas fără cuvinte, privind caietul uzat, plin de scrisul ei ordonat.
— Dar… e moștenirea familiei dumneavoastră.
— Exact, zâmbi ea. Și tu ești familie acum.
La plecare, Claudia mă strânse din nou în brațe, dar de data aceasta îmbrățișarea ei nu mi se mai păru intimidantă, ci reconfortantă.
— Să ai grijă de băiatul meu, șopti ea la urechea mea. Și să reveniți curând. Mi-ar plăcea să vă arăt grădina primăvara.
În mașină, în drum spre casă, Vasile mă întrebă:
— Ei, ce părere ai? Tot îți e frică de mama?
Am privit spre punga plină cu borcanele pregătite cu dragoste de Claudia și spre caietul de rețete așezat cu grijă în poșeta mea.
— Nu mi-a fost frică de ea, am râs. Mi-a fost frică de ce credeam eu că este ea.
Vasile zâmbi, luându-mi mâna într-a lui.
— Știam eu că vă veți înțelege de minune. Sunteți mai asemănătoare decât crezi.
Privind în urmă spre casa care devenea tot mai mică în depărtare, am realizat că întâlnirea aceasta nu fusese deloc ceea ce mă așteptasem. Venisem pregătită pentru o soacră dificilă, pentru judecată și critici. În schimb, găsisem o nouă familie și, poate, chiar o prietenă.
Era doar începutul unei relații care, simțeam, avea să fie una dintre cele mai valoroase din viața mea.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.