…Tura de noapte se apropia de sfârșit. Ana și-a scos obosită mănușile, și-a șters mâinile pe salopetă și a oftat. Benzinăria încă dormita în întunericul dens, liniștea fiind întreruptă doar de foșnetul frunzelor în vânt și de huruitul înăbușit al șoselei îndepărtate. Și-a turnat un ceai, încercând să-și încălzească degetele înghețate.
— Ei, Ana, ce zici de clienții noștri de noapte? — s-a auzit vocea Olgăi, care stătea lângă casă, mestecând gumă. — Bătrânelul de ieri – un circ adevărat! Credeam că o să rămână aici pentru totdeauna cu “Trabantul” lui.
— Da, — a încuviințat Silvia, așezându-se alături. — Poate ar trebui să-i deschidem un muzeu de transport auto? Pentru că nu înțeleg cum a reușit să ajungă până la noi!
Au râs, dar Ana doar și-a strâns buzele. Ei nu-i era amuzant. Și-a amintit din nou cum bătrânelul, cu mâini tremurânde, își golea buzunarele în căutarea banilor, cum ochii lui s-au umplut de confuzie și rușine.
— Voi nu înțelegeți… — a spus ea încet, clătinând din cap.
— Ce e de înțeles? — a pufnit Olga. — I-ai umplut rezervorul pe gratis. Banii îi vor scădea din salariul tău. Și poate nu doar atât…
Ana a înghețat. Încă simțea privirea arzătoare a lui Daniel Valeriu când a aflat despre “caritatea” ei. Buzele lui s-au strâmbat într-un rânjet, iar vocea i s-a umplut de furie otrăvitoare:
— Deci, avem aici o fundație de caritate? Ce interesant! Poate mai torni cuiva benzină pe gratis? Se pare că nu-ți pasă!
Ea înțelegea că el nu doar o ceartă — el deja luase o decizie.
— Strânge-ți lucrurile, — a spus el sec. — Și nici nu te gândi să vii mâine aici.
Se pare că fetele chiar se bucurau. Chicoteu în spatele ei, șușoteau, o tachinau. Li se părea amuzant.
Dar după douăzeci și patru de ore, râsul s-a oprit.
Lângă benzinărie s-a oprit același “Trabant”. Bătrânul nu mai era singur. Lângă el stătea un bărbat înalt, într-un costum scump, cu o privire rece, pătrunzătoare. Silueta lui emana încredere și o forță ascunsă.
— Unde este ea? — a întrebat el scurt, măsurându-i pe toți cu o privire severă.
S-a lăsat tăcerea. Toți s-au privit între ei, descumpăniți.
— Despre cine vorbiți? — a întrebat Silvia nesigur.
— Despre fata care l-a ajutat pe tatăl meu.
Nimeni n-a răspuns.
— Dacă ea nu e aici… — bărbatul și-a înclinat ușor capul, evaluând situația. — Atunci, poate, nici voi nu ar trebui să fiți.
Evenimentele următoare au schimbat totul. Și de data aceasta, nu mai era nimeni în dispoziție de râs…
CONTINUAREA 👇
Ana stătea în micul ei apartament, privind în gol. Uniforma de la benzinărie zăcea pe pat, împăturită cu grijă, deși știa că nu avea să o mai poarte. Ochii îi erau roșii de la plâns, dar lacrimile secaseră. Rămăsese doar un gol în piept și întrebarea constantă: „Ce voi face acum?”
Chiria trebuia plătită săptămâna viitoare, frigiderul era aproape gol, iar economiile ei nu ar fi ajuns nici pentru o lună. Se gândi la mama ei bolnavă din satul de la marginea județului, care se baza pe ajutorul ei financiar pentru medicamente.
Telefonul sună, trezind-o din reverie. Un număr necunoscut.
— Alo? răspunse ea cu voce stinsă.
— Ana Popescu? se auzi o voce bărbătească, fermă dar caldă.
— Da, eu sunt.
— Numele meu este Mihai Dumitrescu. Tatăl meu, Ioan Dumitrescu, a fost la benzinăria dumneavoastră acum două zile. Mi-a povestit cum l-ați ajutat când nu avea suficienți bani pentru benzină.
Ana înghiți în sec. Așadar, acesta era bărbatul în costum scump.
— Am făcut doar ce mi s-a părut corect, domnule. Nu a fost nimic…
— A fost totul, o întrerupse el. Tatăl meu trebuia să ajungă la spital pentru tratamentul său. Dacă nu ajungea la timp… Ana, ați fost singura persoană care l-a tratat cu demnitate în acea noapte. Pentru asta vă sunt profund recunoscător.
Ana simți un nod în gât.
— Vă mulțumesc, domnule Dumitrescu, dar din păcate mi-am pierdut locul de muncă din cauza acelui gest.
— Știu. Tocmai de aceea vă sun. Am vizitat benzinăria astăzi.
Ana deveni brusc atentă.
— Ce s-a întâmplat?
Un moment de tăcere. Apoi:
— Să spunem că am avut o conversație interesantă cu patronul, Daniel Valeriu. Posedă o afacere prosperă, dar i-am explicat că prosperitatea vine cu responsabilitate. În special față de angajații care demonstrează compasiune și integritate.
Ana își imagină scena și un mic zâmbet îi apăru pe buze.
— Și? întrebă ea.
— Vă așteaptă înapoi la muncă. Cu scuze oficiale și o mărire de salariu.
Ana rămase fără cuvinte.
— Dar nu pentru asta v-am sunat, de fapt, continuă Mihai. Am o propunere pentru dumneavoastră. Conduc o rețea de benzinării în toată țara. Avem nevoie de oameni cu principii și inimă în managementul nostru. Cineva care înțelege că afacerile se construiesc pe relații umane, nu doar pe profit.
Inima Anei începu să bată cu putere.
— Îmi oferiți… un loc de muncă?
— Vă ofer o carieră, Ana. Începând ca manager asistent la benzinăria noastră din centrul orașului. Salariul este de trei ori mai mare decât cel actual. Cu posibilitate de avansare, bineînțeles.
Ana se așeză, simțindu-și genunchii slabi.
— Nu știu ce să spun… De ce? De ce faceți asta pentru mine?
Auzi un oftat ușor la celălalt capăt al firului.
— Tatăl meu are 82 de ani și suferă de Alzheimer. În noaptea aceea, uitase portofelul acasă și era prea confuz să-și amintească adresa. Plănuia să doarmă în mașină până își amintește. Gestul dumneavoastră nu doar că i-a permis să ajungă la spital, ci i-a redat demnitatea într-un moment când se simțea pierdut. Pentru mine, asta valorează mai mult decât orice sumă de bani.
Ana simți cum lacrimile îi umezesc din nou ochii.
— Mulțumesc, șopti ea.
— Nu, Ana. Eu vă mulțumesc. Vă aștept mâine la biroul central, strada Libertății nr. 42, ora 10:00. Vom discuta detaliile.
După ce închise telefonul, Ana rămase nemișcată pentru câteva momente, copleșită de emoții. Apoi se ridică și se apropie de fereastra micului său apartament. Afară, soarele începuse să apună, colorând cerul în nuanțe de portocaliu și roz. Pentru prima dată în ultimele 24 de ore, Ana zâmbi cu toată inima.
La benzinăria unde lucrase, atmosfera era complet diferită. Daniel Valeriu, încă palid și agitat după întâlnirea cu Mihai Dumitrescu, le adunase pe Olga și Silvia în biroul său.
— De mâine, lucrurile se vor schimba aici, le anunță el cu voce tensionată. Vom implementa un nou cod de conduită. Primul punct: respect pentru toți clienții, indiferent de circumstanțe.
Fetele schimbară priviri confuze.
— Și încă ceva, adăugă el, privind fix spre cele două. Ana Popescu nu se va întoarce. A primit o ofertă mai bună. De la Grupul Dumitrescu.
Olga înghiți în sec.
— Grupul Dumitrescu? Cel care deține jumătate din benzinăriile din țară?
Daniel încuviință, strângând din buze.
— Exact. Aparent, bătrânul din Trabant era tatăl lui Mihai Dumitrescu. Proprietarul grupului.
Silvia păli.
— Și noi am râs de el…
Daniel le privi cu severitate.
— Da. Ați râs de el. Iar eu am concediat singura persoană care a demonstrat compasiune. Domnul Dumitrescu mi-a explicat foarte clar că dacă nu-mi schimb atitudinea și politicile companiei, mă voi confrunta cu consecințe severe. Inclusiv o posibilă preluare ostilă a afacerii mele.
Olga și Silvia tăcură, privind în jos.
— De mâine, continuă Daniel, vom începe un program de donații pentru bătrânii cu venituri mici. Și vom implementa un sistem prin care angajații pot oferi asistență în cazuri excepționale, fără repercusiuni.
Când ieșiră din birou, Olga și Silvia nu mai chicoteu. Înțeleseseră, în sfârșit, că aparențele înșeală, iar compasiunea nu este o slăbiciune, ci o forță care poate schimba destine.
În dimineața următoare, Ana pășea cu încredere pe strada Libertății, îndreptându-se spre sediul Grupului Dumitrescu. Vechea ei uniformă de la benzinărie rămăsese împăturită pe pat, o amintire a trecutului. În geantă purta fotografia mamei sale, ca un reminder al motivului pentru care muncise mereu cu dedicare. Acum, avea șansa să facă mai mult, să ajute mai mulți oameni, și să demonstreze că un simplu act de bunătate poate declanșa un val de schimbări pozitive.
Când intră în clădirea impunătoare a corporației, portarul îi zâmbi.
— Domnișoara Ana Popescu? Sunteți așteptată la etajul 12. Domnul Dumitrescu a spus să vă conduc personal.
Ana inspiră adânc. Viața ei se schimbase complet în doar câteva zile, toate datorită unei decizii simple și umane: aceea de a ajuta un bătrân confuz într-un Trabant vechi. Niciodată nu s-ar fi gândit că acel moment îi va redefini destinul.
Ușile liftului se deschiseră la etajul 12, și Ana pășii înainte, pregătită să-și înceapă noua viață.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.