Medicul concediat mergea spre casă – auzind conversația unor străini lângă râu, s-a prefăcut că nu înțelege.

Medicul concediat mergea spre casă – auzind conversația unor străini lângă râu, s-a prefăcut că nu înțelege. Dar apoi a auzit ceva ce nici în cel mai cumplit coșmar nu și-ar fi imaginat….

Teodor pășea de-a lungul malului, cufundându-se cu fiecare pas în gânduri tulburătoare. Ani lungi de muncă, gărzi de noapte, dorința sinceră de a ajuta oamenii – totul se prăbușise într-o singură zi. Acum era șomer, dezonorat și respins. Nici măcar nu voia să meargă acasă: acolo îl așteptau doar pereți goi și reci.

Râul clipocea uniform la picioarele lui, indiferent la suferințele umane. Apa știa întotdeauna mai mult decât părea, păstra secretele altora și nu le dezvăluia nici sub tortura timpului. Teodor oftă și brusc observă în față două siluete. Stăteau la marginea apei, aplecându-se ușor unul spre celălalt. La început a crezut că sunt doar pescari obișnuiți, dar în mișcările lor era ceva nervos, tensionat.

Apropiindu-se, își dădu seama – era un bărbat și o femeie. Hainele lor arătau prea îngrijite pentru niște trecători întâmplători, iar SUV-ul parcat în apropiere sugera seriozitatea situației lor. Teodor intenționa să treacă pe lângă ei, dar deodată auzi o vorbire ciudată.

Nu avea nevoie să se concentreze pentru a înțelege – vorbeau într-o limbă care îi era familiară din tinerețe. O studiase la universitate, citise cărți în original și uneori chiar traducea articole. Dar acum se prefăcu că nu înțelege nimic.

— Piatra… Unde să găsim piatra? — întrebă femeia iritată, privind în jur.

— Herman, ți-am spus că trebuia să luăm încărcătura cu noi în mașină, — răspunse bărbatul, frecându-și rădăcina nasului.

— Lasă, acum ne gândim la ceva. Umplem un sac cu nisip – uite cât e pe mal, — murmură el.

Teodor nu încetini pasul, nu arătă că înțelesese fiecare cuvânt. Dar inima i se strânse. Acești oameni nu păreau turiști rătăciți sau iubitori ai naturii. Ce fel de piatră căutau? Și de ce vorbeau despre încărcătură ca și cum ar fi fost mai importantă decât propriile lor vieți?

Teodor se opri pentru o secundă, prefăcându-se că își aranjează bocancul. Cu coada ochiului observă cum femeia s-a întors brusc. Privirile lor s-au întâlnit – doar pentru o fracțiune de secundă, dar a fost suficient. Străina își îngustă ușor ochii, ca și cum ar încerca să evalueze dacă el era prea curios.

El se prefăcu că nu observase nimic și merse mai departe.

Dar într-o clipă totul se schimbă.

De la SUV se auzi un sunet slab – ca și cum cineva ar fi încercat să strige, dar vocea era înăbușită. Teodor privi involuntar spre mașină. În portbagaj ceva se mișcă. Sau cineva…

Își grăbi pasul, dar în interior deja fierbea neliniștea.

Ce-ar fi dacă acolo era o persoană?

Ce-ar fi dacă tocmai trecuse pe lângă ceva ce nu va uita niciodată?

Străinii continuau să vorbească, dar acum pe un ton mai scăzut. Teodor se forță să nu privească înapoi. Nu știa dacă îl urmăreau. Nu știa cât de departe erau dispuși să meargă.

Dar știa un lucru – nu putea pleca pur și simplu.

CONTINUAREA 👇

Teodor continuă să meargă, menținindu-și un ritm constant, deși inima îi bătea tot mai tare. Memoria lui medicală și experiența clinică îi spuneau că sunetul pe care îl auzise venind din portbagaj nu era normal. Putea fi o persoană – poate legată, poate drogată, dar cu siguranță în pericol.

După aproximativ cincizeci de metri, Teodor se aventură printre tufișurile care mărgineau râul, asigurându-se că nu mai e vizibil de la locul unde stăteau cei doi străini. Își scoase telefonul, doar pentru a descoperi că nu avea semnal. Evident, această zonă izolată a râului era un punct mort pentru comunicații – probabil motivul pentru care străinii o aleseseră.

„Trebuie să mă întorc,” își spuse el. „Dacă acolo e cineva în pericol, nu pot să-l abandonez.”

Teodor era medic. Jura să nu facă rău și să ajute oricând poate. Acum, chiar concediat și dezonorat, nu putea să-și trădeze jurământul. Își schimbă direcția, alegând să se apropie de SUV printr-o rută mai lungă, prin desișul de pe malul râului.

Ajunse la aproximativ douăzeci de metri de vehicul, ascuns de un desiș de sălcii. De aici putea vedea clar scena. Bărbatul – cel pe care femeia îl numise Herman – aduna acum pietre de pe mal, în timp ce femeia deschisese portbagajul și scotea o pânză mare, impermeabilă. Teodor se apropie și mai mult, profitând de distragerea lor.

Când portbagajul rămase deschis pentru un moment, văzu ceva ce îi îngheță sângele în vene. În interior era un bărbat, legat și cu gura acoperită cu bandă adezivă. Ochii lui erau deschiși, plini de teroare. Și mai rău, părea că avea lovituri vizibile pe față – semn clar de tortură.

„Mein Gott, er bewegt sich immer noch,” șopti femeia în germană. „Dumnezeule, încă se mișcă.”

„Nicht hier,” răspunse Herman nervos. „Nu aici. Trebuie să-l ducem în râu, mai departe de drum.”

Teodor înțelese instantaneu planul lor macabru. Intenționau să încarce victima cu pietre și să o scufunde în râu. Un plan simplu, brutal și eficient.

Făcând un pas înapoi, calcă pe o creangă uscată care trosni cu un zgomot ascuțit în liniștea pădurii. Herman și femeia înghețară, privind în direcția sunetului.

„Wer ist da?” – „Cine-i acolo?” strigă Herman, deja îndreptându-se spre locul unde se ascundea Teodor.

Nu avea altă opțiune. Teodor ieși din ascunzătoare, zâmbind timid și prefăcându-se confuz.

„Bună ziua,” spuse el în română, făcând pe neînțelegătorul. „Pescuiți? E pește bun pe aici?”

Herman și femeia schimbară priviri. Bărbatul râse forțat.

„Da, pescuit. Noi turiști. Nu vorbim română bine,” răspunse Herman cu un accent puternic.

Teodor se apropie, continuând mascarada.

„Aveți nevoie de ajutor? Văd că aveți probleme cu mașina.”

În acest moment, victima din portbagaj reușise să se întoarcă puțin, devenind vizibilă pentru Teodor. Era un bărbat între două vârste, cu trăsături distinse, și ceea ce părea a fi un costum scump, acum pătat de sânge.

Herman se repezi să închidă portbagajul, blocând vederea.

„Totul bine. Doar probleme mici la motor,” răspunse el, plasându-se între Teodor și mașină.

Femeia se apropie, surâzând artificial. Teodor observă cum mâna ei alunecă spre buzunar. Instinctul îi spunea că probabil acolo avea o armă.

„Poate te putem ajuta,” spuse ea cu un accent similar. „Ești singur aici? Te-ai rătăcit?”

Teodor știa că trebuie să gândească rapid. Dacă ar pleca acum, victime ar muri cu siguranță. Dacă ar rămâne și și-ar dezvălui cunoștințele, probabil ar deveni și el o victimă.

„Am fost la pescuit mai sus pe râu. Prietenii mei mă așteaptă acolo,” minți el, speră că presupunerea existenței altor persoane în apropiere îi va descuraja. „Sunt medic, așa că dacă aveți probleme cu mașina, nu vă pot ajuta, dar pentru orice altceva…”

La cuvântul „medic”, ceva licări în ochii femeii. Ea și Herman schimbară o privire rapidă.

„Medic? Asta e interesant,” spuse femeia, surâzând acum mai natural. „Am putea avea nevoie de ajutorul tău.”

Teodor simți o schimbare în atmosferă. Ceva se decisese între ei, și probabil nu era în favoarea lui.

„Prietenul nostru,” continuă Herman, indicând spre portbagaj, „are nevoie de ajutor medical. Un accident mic.”

Teodor știa că intră într-un joc periculos, dar nu avea de ales.

„Pot să-l văd?” întrebă el, apropiindu-se de mașină.

Herman ezită, apoi deschise portbagajul. Victima îl privi cu ochi imploranți.

„Ce s-a întâmplat?” întrebă Teodor, intrând în rolul medicului preocupat, deși vedea clar că rănile bărbatului nu erau rezultatul unui „accident mic”.

„A căzut de pe o stâncă în timpul drumeției,” răspunse femeia rapid. „L-am găsit și am încercat să-l ajutăm.”

Bărbatul din portbagaj încercă să facă zgomot prin banda adezivă, clătinând violent din cap.

„De ce are gura acoperită?” întrebă Teodor, prefăcându-se confuz.

„E în șoc,” răspunse Herman. „Delirează și strigă. Am făcut-o pentru binele lui.”

Teodor se apropie, examinând victima cu ochiul său clinic. Bărbatul avea o rană la cap, probabil de la o lovitură contondentă, multiple vânătăi pe față și ceea ce părea a fi o rană de cuțit în umăr. Nimic din acestea nu era consistent cu o cădere accidentală.

„Trebuie să-i îndepărtăm banda de pe gură,” spuse Teodor cu autoritate. „Poate avea probleme de respirație.”

Herman și femeia schimbară din nou priviri. Era clar că nu anticipaseră această complicație.

„Bine,” spuse femeia în cele din urmă. „Dar să fim atenți. E foarte agitat.”

Teodor întinse mâna încet și îndepărtă banda adezivă de pe gura victimei. Imediat ce gura îi fu eliberată, bărbatul începu să vorbească rapid în germană.

„Ajutor! Sunt diplomat german! Acești oameni sunt asasini! Vor să mă omoare pentru documentele pe care le transport!”

Teodor nu reacționă, continuând să se prefacă că nu înțelege. Dar informațiile schimbau totul. Un diplomat german. Documente importante. Asasini.

„Ce spune?” întrebă el, privind confuz către Herman și femeia.

Femeia răspunse rapid: „Delirează din cauza durerii. Spune că are nevoie de ajutor medical.”

„Da, are nevoie,” confirmă Teodor, mutându-și privirea înapoi spre victimă. „Trebuie dus la spital imediat.”

„Imposibil,” interveni Herman. „Suntem prea departe de oraș. Poți să-l tratezi aici?”

Teodor pretinse că evaluează situația, câștigând timp pentru a gândi la o soluție.

„Am nevoie de trusa mea medicală. E în rucsac, mai sus pe râu, unde pescuiam. Pot să mă duc să o aduc.”

Herman și femeia se priviră din nou, suspicioși.

„Te însoțesc,” spuse Herman.

„Nu e nevoie,” răspunse Teodor rapid. „E doar la câteva minute distanță. Voi reveni imediat.”

„Insist,” spuse Herman, punându-i o mână pe umăr. Teodor simți presiunea amenințătoare în acest gest.

În acel moment, diplomatul german începu să tușească violent, scuipând sânge. Aceasta nu era o simulare – omul avea probabil hemoragie internă, posibil de la traumatismele suferite în timpul torturii.

„Se înrăutățește,” spuse Teodor, intrând complet în rolul medicului alarmat. „Dacă nu primește îngrijiri imediat, va muri.”

Femeia păru îngrijorată. Era clar că nu voiau ca diplomatul să moară aici, pe mal. Probabil planul lor era să-l elimine fără urme, în adâncul râului.

„Du-te atunci,” spuse ea lui Teodor. „Dar te avertizez, dacă nu te întorci în zece minute sau dacă aduci pe altcineva cu tine, prietenul tău diplomat va suferi consecințe severe.”

Teodor încuviință, realizând că ei știau că înțelege germana. Nu mai avea rost să mențină prefăcătoria.

„Mă întorc cât pot de repede,” răspunse el, întorcându-se și începând să alerge de-a lungul malului.

De îndată ce fu în afara vederii lor, Teodor abandonă direcția râului și se îndreptă spre drumul principal, sperând să găsească semnal pentru telefonul mobil sau, mai bine, un vehicul care să treacă. Avea mai puțin de zece minute să găsească ajutor, altfel diplomatul – și probabil el însuși – ar fi fost condamnați.

La marginea pădurii, Teodor observă o mașină de poliție rurală patrulând pe șosea. Fără să ezite, se aruncă în mijlocul drumului, agitând disperat brațele. Mașina frână brusc.

„Domnule, ce faceți?” strigă polițistul, coborând din vehicul.

„Ascultați-mă cu atenție,” răspunse Teodor, respirând cu dificultate. „La râu, la aproximativ cinci sute de metri prin pădure, doi indivizi înarmați țin captiv un diplomat german. Îl torturează și plănuiesc să-l ucidă. Avem doar câteva minute să-l salvăm.”

Polițistul păru sceptic, dar ceva din urgența și sinceritatea lui Teodor îl convinse să ia situația în serios. Chemă rapid întăriri prin radio și, ghidat de Teodor, se îndreptară spre locul incidentului.

Ajunseră chiar când Herman și femeia încercau să mute diplomatul din portbagaj într-un sac mare, pregătindu-l pentru scufundare. Văzând poliția, Herman scoase un pistol, dar fu rapid neutralizat de ofițerul de poliție, care era, din fericire, bine pregătit.

În următoarele ore, situația deveni clară. Victima era într-adevăr un diplomat german care transporta documente confidențiale legate de o rețea de spionaj. Herman și femeia, identificată ulterior ca Elsa Müller, erau agenți care încercau să intercepteze aceste documente înainte ca ele să ajungă la ambasada germană din București.

Când salvarea sosi pentru a-l trata pe diplomat, Teodor, folosindu-și pregătirea medicală, îi oferi primul ajutor, stabilizându-l până la sosirea echipajului medical profesionist.

„Îți datorez viața,” îi spuse diplomatul lui Teodor în germană, înainte de a fi urcat în ambulanță. „Vom discuta din nou, promit.”

Săptămâni mai târziu, Teodor primi o invitație oficială la ambasada Germaniei. Diplomatul, pe nume Klaus Weber, își ținuse promisiunea. Nu doar că îi mulțumi personal lui Teodor pentru curaj, dar îi oferi și un post de medic consultant la ambasadă, cu un salariu de trei ori mai mare decât cel de la spitalul care îl concediase.

„Uneori,” spuse Klaus, zâmbind în timp ce îi înmâna lui Teodor contractul, „trebuie să pierzi tot pentru a găsi ceea ce nu știai că cauți.”

Teodor reflectă la ironia situației. Fusese concediat pe nedrept, ajunsese la capătul puterilor, mergând fără direcție pe malul unui râu. Și tocmai în acel moment de disperare, destinul îi oferise șansa de a salva o viață și, în același timp, de a-și reconstrui propria existență.

În acea zi pe malul râului, Teodor nu doar că salvase viața unui diplomat – își salvase și propria viață, descoperind că, indiferent de circumstanțe, valorile sale fundamentale ca medic și ca om rămâneau neschimbate.

Și poate asta era cea mai importantă lecție: chiar și atunci când crezi că ai pierdut totul, adevăratele tale valori, curajul și bunătatea îți pot deschide uși la care nici nu visai.

Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.