Dimineața era rece și umedă. Marina se grăbea prin piață, înfășurându-se mai strâns în jacheta subțire. Părea că ploaia măruntă se infiltra prin material, lăsând o urmă lipicioasă pe piele. S-a oprit lângă rândurile cu jucării vechi – rânduri de fericire ieftină care cândva fusese comoara cea mai de preț a cuiva.
— Cât costă aceasta? – a întrebat ea, arătând spre o păpușă care zăcea singură printre grămada de vechituri.
Baba Gina, vânzătoarea, doar a făcut un gest cu mâna:
— Ia-o și pentru o sută de lei. Nimeni nu o cumpără. Dacă aș fi știut, nu aș fi luat-o de la gunoi.
Marina a dat din cap, a plătit rapid și a pornit spre casă. Încă nu știa că această achiziție va schimba totul.
Când s-a întors, în apartament era liniște – Teodora era la grădiniță. Marina a încălzit apă, a luat o bucată de săpun de rufe și a început să spele murdăria de pe păpușă. Apa a devenit repede întunecată, iar din material au început să iasă fire, ca și cum cineva ar fi cusut cândva ceva cu grijă în faldurile hainelor.
Deodată, degetele ei au simțit o mică cusătură pe partea interioară a rochiei. O bucățică de material fusese cusută cu împunsături neregulate, de copil.
— Ce avem aici? – a murmurat ea, luând foarfecele.
După ce a tăiat bucățica, Marina a scos din interior o batistă. Era din mătase, ușoară ca o pană și mirosea a ceva ciudat – poate a praf vechi, poate a amintiri de mult uitate. A desfăcut-o și a văzut…
Litere roșii care parcă îi strigau direct în suflet:
“Noi nu mai suntem… De toate e vinovată Elena Samuilă.”
Marina a încremenit. Ca și cum un fulger i-ar fi despicat conștiința. Acest nume… Era familiar. Foarte familiar.
Palmele i s-au asudat, inima a început să-i bată de două ori mai repede. Fetița de mult pierdută, a cărei poveste o auzise încă din copilărie, acum se întorcea la ea peste ani. Dar ce înseamnă asta? Oare e doar o glumă a cuiva? Sau… sau tocmai a dezgropat un secret teribil pe care nimeni nu ar fi trebuit să-l știe?
Femeia s-a ridicat brusc, simțind cum îi vuiește capul și cum podeaua se clatină sub picioare. Viața ei și așa nu fusese ușoară – dar acum… acum stătea parcă în fața unei prăpăstii…
CONTINUAREA 👇
Marina se așeză pe marginea fotoliului vechi, strângând batista în palmă. Numele Elenei Samuilă reverbera în mintea ei ca un ecou dintr-o peșteră întunecată. Își aminti zvonurile din copilărie, șoptite între copii în curtea școlii, despre fetița dispărută misterios în iarna lui 1987. Povestea devenise o legendă locală cu care părinții își speriau copiii să nu stea afară după lăsarea întunericului.
„Elena Samuilă, copila cu funda albastră”, cum îi spuneau bătrânii din cartier. Dar nimeni nu vorbea niciodată despre vinovați. Nimeni nu menționase vreodată că cineva ar fi fost responsabil pentru dispariția ei.
Marina examină din nou păpușa. Era veche, cu fața de porțelan crăpată în jurul ochilor albaștri, dar încă frumoasă într-un fel macabru. Părul blond, deși încâlcit, păstra o sclipire mătăsoasă. Îi amintea de fotografiile Elenei care apăruseră în ziarele locale pentru câteva săptămâni după dispariția ei.
Telefonul sună brusc, făcând-o să tresară.
— Alo? răspunse Marina, încă tremurând.
— Doamna Marinescu? Aici e educatoarea Teodora. Nu vă supărați, dar Teodora are febră. Ar trebui să veniți să o luați.
Marina închise telefonul și se ridică, împachetând rapid batista și ascunzând-o într-un sertar. Aruncă o ultimă privire spre păpușă, care acum stătea pe masa din bucătărie, cu ochii ei de sticlă fixați parcă asupra ei. Pentru o secundă, Marina avu impresia că buzele de porțelan se curbară într-un zâmbet abia perceptibil.
„Imaginație,” își spuse ea, îndreptându-se spre ușă.
În autobuzul spre grădiniță, gândurile ei continuau să se rotească în jurul numelui de pe batistă. Cine scrisese acel mesaj? Un copil? Un adult? Și cine erau „noi” din „Noi nu mai suntem”? Elena dispăruse singură, cel puțin așa spuneau rapoartele oficiale.
Grădinița era aproape goală când ajunse. Teodora stătea pe un scaun în cabinetul medical, cu ochii roșii și obrajii înfierbântați.
— Mami, am visat urât, spuse fetița în timp ce Marina o lua în brațe.
— Ce ai visat, puiule?
— O fetiță care plângea. Zicea că vrea să se întoarcă acasă, dar nu poate pentru că cineva o ține închisă.
Un fior rece străbătu spatele Marinei. Coincidență, își spuse. Doar o coincidență.
Ajunse acasă cu Teodora adormită în brațe. O așeză în pat și îi puse o compresă rece pe frunte. Când se întoarse în bucătărie, păpușa nu mai era pe masă. O găsi pe podea, cu fața în jos, ca și cum ar fi căzut. Dar Marina era sigură că o lăsase în centrul mesei, departe de margine.
Cu mâini tremurânde, ridică păpușa și o examină din nou. Observă ceva ce nu văzuse înainte: o mică inițială cusută pe spatele rochiei – E.S.
„Elena Samuilă.”
Marina simți cum i se usucă gura. Nu era o coincidență. Această păpușă aparținuse Elenei. Dar cum ajunsese la târgul de vechituri? Și cine scrisese mesajul despre vinovăție?
Trebuia să afle mai multe. Bătrâna Iulia, vecina de la etajul doi, locuia în cartier de peste cincizeci de ani. Dacă cineva știa adevărul despre Elena Samuilă, atunci ea era acea persoană.
Teodora dormea adânc când Marina ieși din apartament. Urcă scările spre etajul doi și bătu la ușa vecinei.
Bătrâna Iulia deschise ușa cu o privire suspicioasă.
— Marina? Ce s-a întâmplat?
— Doamnă Iulia, aș vrea să vă întreb ceva despre… Elena Samuilă.
Fața bătrânei se albi instantaneu. Cu o mână tremurândă, femeia o trase pe Marina înăuntru și închise ușa.
— De unde știi despre ea? șopti bătrâna, privind-o cu ochi măriți de frică.
Marina scoase batista din buzunar și i-o arătă. Bătrâna o privi lung, apoi își duse mâna la gură.
— Unde ai găsit asta? întrebă ea cu voce tremurândă.
— Într-o păpușă cumpărată de la târg. Cred că aparținea Elenei. Are inițialele ei.
Bătrâna se prăbuși pe un scaun, respirând greu.
— A fost o tragedie îngrozitoare, începu ea. Nu doar Elena a dispărut în acea iarnă. Au fost trei copii. Elena, Mihai și Cristina. Toți prieteni, toți dispăruți în aceeași săptămână. Dar ziarele au scris doar despre Elena pentru că tatăl ei era director la fabrica de textile. Ceilalți doi… nimeni nu i-a căutat prea mult.
— „Noi nu mai suntem”… murmură Marina, înțelegând brusc pluralul.
— Da, cei trei copii. Se zvonea că se jucau pe terenul abandonat de lângă fabrica veche. Katia Samuilă, mătușa Elenei, trebuia să-i supravegheze în acea zi. Dar nu a făcut-o. A dispărut și ea la scurt timp după copii.
— De ce ar fi vinovată?
Bătrâna oftă adânc.
— Unii spuneau că i-ar fi vândut. Erau vremuri grele, știi? Alții spuneau că ar fi fost un accident și ea a ascuns totul. Dar nimeni nu a aflat niciodată adevărul.
Marina simți un nod în stomac.
— Și păpușa? Era a Elenei?
— Da, o numea Sofia. Nu se despărțea niciodată de ea. Până în ziua în care… nu s-a mai întors.
Marina se ridică, mulțumind bătrânei pentru informații. Când se întoarse în apartament, găsi ușa dormitorului deschisă. Era sigură că o închisese pentru a nu o deranja pe Teodora.
Intră încet și înghețe. Păpușa – pe care o lăsase în bucătărie – stătea acum lângă capul Teodorei în pat. Iar fiica ei nu mai era singură sub pătură. Lângă ea, aproape invizibilă în umbrele camerei, stătea o fetiță cu o fundă albastră în păr, ținând-o de mână.
— A venit să ne ajute, mami, șopti Teodora, deschizând ochii. Elena spune că știe unde sunt ceilalți. Trebuie doar să o urmăm.
Fetița cu fundă albastră se întoarse spre Marina. Chipul ei era translucid, dar ochii – ochii ei erau la fel de albaștri și de vii ca ai păpușii.
— Te rog, ajută-ne, șopti Elena. Suntem prinși aici de prea mult timp. Katia ne-a închis în fabrică și apoi a pus foc. Nu a vrut să o facă, dar bărbatul a obligat-o. Trupurile noastre sunt încă acolo, sub dărâmături. Nimeni nu ne-a căutat acolo.
Marina simți cum podeaua se învârte sub ea. Fabrică abandonată… focul din 1987… Își amintea vag despre incidentul care distrusese aripa de vest a fabricii vechi de textile. Toți crezuseră că a fost un accident.
— Cine? Cine a obligat-o pe Katia? întrebă Marina, vocea abia ieșindu-i din gât.
Chipul fetiței se întunecă.
— Directorul fabricii. Tatăl Elenei. Ne-a văzut când am descoperit registrele ascunse în subsolul fabricii. Descoperisem că delapida bani și vindea materiale pe piața neagră. I-a spus lui Katia că dacă nu ne închide în subsolul aripii vechi, o va acuza pe ea de furt. Apoi a incendiat aripa pentru a șterge orice urmă.
Marina își acoperi gura cu mâna, șocată. Familia Samuilă fusese respectată în oraș timp de decenii. Nimeni nu ar fi bănuit niciodată că directorul însuși…
— Cum vă putem ajuta? întrebă ea cu voce tremurândă.
— Katia încă trăiește, șopti Elena. Și încă are cheile de la subsolul fabricii. Nu a mai ieșit din casă de atunci. Locuiește în căsuța de lângă pădure. Ea e singura care poate arăta unde sunt trupurile noastre. Ajută-ne să fim găsiți, te rog. Doar așa putem merge mai departe.
Marina privi spre Teodora, care acum ținea păpușa strâns la piept. Fiica ei nu părea speriată, ci mai degrabă hotărâtă.
— O vom ajuta, mami, nu-i așa? întrebă Teodora.
Marina înghiți în sec și dădu din cap. Viața ei se schimbase într-adevăr într-o singură zi. Dar acum avea o misiune – să aducă dreptate pentru trei suflete pierdute și să dezvăluie un adevăr îngropat de prea mult timp.
— Da, îi vom ajuta, șopti ea, întinzând mâna spre fantasma fetiței cu fundă albastră. Vom face dreptate.
Elena zâmbi, un zâmbet plin de speranță și recunoștință. Pentru prima dată în aproape patruzeci de ani, avea șansa să fie găsită, să fie eliberată. Și totul datorită unei păpuși vechi și unei femei de serviciu care avusese curiozitatea să privească dincolo de aparențe.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.