Și iată, în sfârșit, marea. Mihai zâmbea, privind cum se bucură pe țărmul mării micul său fiu. Băiatul era la mare pentru prima dată în viață. Alerga vesel pe plajă, intra cu țipete în mare, împrăștia nisip, se juca vioi în apa sărată, căuta cu entuziasm pietricele colorate și scoici. Închiriaseră o cameră într-un hotel decent. Acolo era și un restaurant cu un meniu bun pentru copii, așa că nu aveau probleme cu pregătirea mâncării.
Înainte de călătorie, Mihai mersese la pediatru și se consultase cu acesta despre un complex de vitamine pentru fiul său. Pe plajă, tatăl își supraveghea neîncetat fiul, pentru ca acesta să poarte mereu pălăriuța care îi proteja capul de soarele arzător. Tatăl și fiul făceau baie, se bronzau și chiar apucaseră să se plimbe cu un frumos iaht cu pânze.
Fiul era pur și simplu în al nouălea cer de fericire. Astăzi, Mihai îi povestea cu entuziasm despre delfinii care trăiesc în adâncurile mării. Tudor asculta cu încântare fiecare cuvânt al tatălui, cu gura deschisă, ascultând poveștile despre misterioasele creaturi marine.
În ochii lui se aprindea scânteia visului și își dorea cu ardoare să vadă delfini cu propriii ochi. Zilele pe plajă treceau liniștit și calm. Valurile se rostogoleau ușor spre țărm, iar soarele îi încălzea blând pe amândoi.
Tatăl și fiul savurau fiecare moment petrecut împreună. Vacanța lor era plină de bucurie și seninătate și părea că nimic nu putea strica această vară perfectă. Dar destinul își făcea deja planurile sale viclene.
— Tată, tată! Mihai fu distras din gândurile plăcute de strigătul ascuțit al fiului său. Tudor, gâfâind, alergă spre el, și în acel moment părea dezorientat.
— Ce s-a întâmplat, micuțule? — întrebă tatăl zâmbind. — Să-ți mai cumpăr o înghețată? Nu e cam mult pentru o singură zi?
— Tată, ascultă! — strigă din nou băiatul. În ochii lui străluceau lacrimi. — Mama e acolo! Acolo e mama noastră!
— Ce tot spui? se încruntă Mihai, crezând că a auzit greșit.
— Mămico! Acolo e mama noastră! Copilul, întinzând mânuța, arăta undeva în spatele tatălui. Ea s-a întors. Ea nu a murit!
Tatăl s-a întors – și a ÎNGHEȚAT…
CONTINUAREA 👇
Mihai simți cum tot aerul din plămâni i se scurge într-o clipă. În spatele lui, la aproximativ douăzeci de metri, o femeie stătea cu spatele, privind spre orizont. Părul ei blond, lung până la umeri, flutura ușor în briza mării. Silueta ei zveltă, postura dreaptă, chiar și felul în care își ținea capul ușor înclinat spre dreapta – totul semăna perfect cu Ana, soția lui pe care o înmormântase cu doar trei luni în urmă.
„E imposibil”, își spuse Mihai, simțind cum inima îi bate cu putere în piept. „E doar o coincidență.”
— Tudor, stai aici, îi spuse fiului său, încercând să-și păstreze vocea calmă.
— Dar, tată, e mama! Tudor trăgea de mâna tatălui său, cu ochii strălucind de speranță. Vreau să merg la ea!
— Stai aici, am spus! vocea lui Mihai sună mai aspră decât intenționase.
Cu picioarele tremurând, Mihai se ridică și făcu câțiva pași nesiguri spre femeia care stătea nemișcată în fața vastității albastre. Nisipul fierbinte îi ardea tălpile, dar abia simțea. În mintea lui se învârteau mii de gânduri contradictorii. Rațiunea îi spunea că e imposibil, că Ana murise în acel accident stupid, că văzuse certificatul de deces, că asistase la înmormântare. Dar inima lui, oh, inima lui încă sângerândă, încă dorind-o cu disperare, șoptea „dar dacă totuși…?”
Când se apropie la câțiva metri de ea, femeia se întoarse brusc, ca și cum ar fi simțit prezența lui. Mihai se opri, simțind cum pământul îi fuge de sub picioare.
Nu era Ana. Desigur că nu era Ana. Dar asemănarea era izbitoare – aceeași formă a feței, aceiași ochi căprui, aceleași buze fine. Și totuși, nu era ea. Diferențele erau subtile, dar evidente pentru cineva care își cunoscuse soția în fiecare detaliu al feței ei, așa cum o cunoștea Mihai.
Femeia îl privi confuză, apoi îi zâmbi politicos, cu acel zâmbet pe care îl oferi unui străin.
— Vă pot ajuta cu ceva? întrebă ea într-o română perfectă, dar cu un ușor accent pe care Mihai nu-l putea plasa exact.
— Îmi cer scuze, răspunse Mihai, încă incapabil să-și ia ochii de la chipul atât de familiar și totuși străin. Fiul meu… v-a confundat cu cineva.
În acel moment, Tudor alergă spre ei, ignorând ordinul tatălui său.
— Mama! strigă el, aruncându-se să îmbrățișeze picioarele femeii.
Femeia rămase încremenită, privind în jos spre copilul care se agăța de ea. Ochii ei se umplură de confuzie și blândețe în același timp.
— Îmi pare foarte rău, spuse Mihai, trăgându-l pe Tudor. Soția mea… a murit recent. Dumneavoastră semănați foarte mult cu ea.
O umbră de înțelegere și compasiune trecu peste fața femeii.
— Îmi pare rău pentru pierderea dumneavoastră, spuse ea încet. Numele meu este Elena. Elena Petrescu.
— Mihai Dumitrescu, răspunse el mecanic, întinzând mâna. Iar acesta este fiul meu, Tudor.
Strângerea ei de mână era fermă și caldă. Atât de diferită de mâna delicată a Anei, și totuși, cumva, familiară.
— Nu, nu, nu ești mama mea! strigă deodată Tudor, cu lacrimi curgându-i pe obraji. Vreau pe mama mea adevărată!
Mihai se aplecă rapid și îl luă pe Tudor în brațe, simțind cum inima i se sfâșie din nou văzând durerea fiului său.
— Îmi pare foarte rău pentru asta, îi spuse Mihai Elenei. Noi… ar trebui să plecăm.
Elena dădu din cap înțelegătoare, dar când Mihai se întoarse să plece, ea spuse ceva ce îl făcu să înghețe din nou:
— „Marinarul curajos navighează și prin furtună.”
Era proverbul preferat al Anei. Cuvintele pe care i le spunea mereu lui Tudor când băiatul se temea de ceva. Cuvinte pe care Mihai nu le mai auzise de la nimeni altcineva.
Se întoarse lent, cu Tudor încă plângând la pieptul său.
— De unde…? începu el, dar Elena îl întrerupse cu un zâmbet trist.
— Fratele meu era marinar. Îmi spunea asta mereu când eram mică și mă temeam de furtuni.
Coincidență. Desigur, doar o altă coincidență ciudată într-o zi plină de ele. Și totuși…
— Noi stăm la Hotel Meridian, spuse Mihai, surprinzându-se pe sine. Dacă… dacă doriți, poate am putea lua cina împreună în seara asta. Vă sunt dator cu scuze mai elaborate pentru comportamentul nostru.
Elena păru să cântărească propunerea, studiindu-l cu ochi pătrunzători.
— În seara asta la șapte, în restaurantul hotelului, spuse ea în cele din urmă. Și, Mihai… îmi pare sincer rău pentru soția ta.
Privind-o cum se îndepărtează pe plajă, Mihai simți un amestec ciudat de emoții. Era absurd să simtă vreo conexiune cu această femeie pe care abia o întâlnise. Și totuși, coincidențele erau prea multe, prea ciudate.
Tudor se liniștise acum, epuizat de propria furie și dezamăgire.
— Nu era mama, nu-i așa, tată? întrebă el cu voce mică.
— Nu, micuțule, nu era mama, răspunse Mihai, strângându-l mai tare. Mama ta ne veghează de sus, din cer, așa cum ți-am explicat. Dar poate că uneori ne trimite oameni care să ne amintească de ea.
În timp ce se îndreptau înapoi spre hotel, Mihai nu putea scăpa de senzația că această întâlnire nu fusese o simplă coincidență. Că poate, într-un mod pe care nu-l putea încă înțelege, Ana avea într-adevăr ceva de-a face cu ea.
Seara promitea să fie una interesantă. Iar Mihai, pentru prima dată în multe luni, simțea altceva în afară de durere și disperare. Simțea curiozitate. Și poate, doar poate, o fărâmă de speranță.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.