Absențele și neatenția constantă la locul de muncă au dus la decizia conducerii de a-l concedia. Pentru că, pe lângă faptul că Victor întârzia mereu la muncă, atunci când totuși apărea, își îndeplinea obligațiile de serviciu superficial, doar ca să fie lăsat în pace cât mai repede. Și iată că, rămas fără loc de muncă și fără mijloace de trai, a început să caute noi modalități de supraviețuire.
Și și-a amintit repede de vechea sa abilitate — de a găsi la groapa de gunoi diferite lucruri care ar putea fi utile. La început, aceasta era doar o sursă suplimentară, dar curând s-a mutat practic acolo. Cu fiecare zi scufundându-se tot mai adânc în monotonia sumbră a grămezilor de gunoi, apartamentul pe care cândva îl primise a ajuns în curând sub amenințare.
Angajații serviciului de executare silită au început să vină tot mai des, cerând achitarea datoriilor. Și iată că într-o zi, obosit de vizitele lor constante, Victor, în stare de ebrietate, a semnat un document suspect, fără să citească ce conținea. După aceea, și-a părăsit apartamentul și s-a stabilit definitiv pe stradă, lăsând trecutul în urmă și scufundându-se într-o nouă lume aspră.
Și acum, găsind această neobișnuită valijoară roz printre grămada de gunoi inutil, Victor a simțit speranță. De data aceasta va găsi în sfârșit ceva cu adevărat valoros, care îi va permite să-și schimbe viața odată pentru totdeauna. La prima vedere, valijoara părea pentru copii, în mod evident netipică pentru astfel de locuri.
Doamne, oare acolo e aur? Cu inima bătând, Victor a deschis valijoara și a văzut acolo o păpușă frumoasă, îmbrăcată într-o rochie magnifică și extravagantă. Dar ceva la ea i-a atras atenția în mod special. Din gura păpușii ieșea un șnur ciudat, care părea complet nepotrivit.
Cu dezamăgire, Victor s-a gândit că, probabil, a dat din nou peste un alt obiect inutil, dar totuși nu s-a putut abține și a decis să o examineze mai atent. Uitându-se mai bine și pipăind păpușa, a simțit brusc ceva tare, ascuns în gâtul de plastic al jucăriei. I s-a părut că ar putea fi un sul. Inima lui Victor a început să bată mai repede și, cu mâinile tremurânde, și-a băgat degetul murdar mai adânc în gura păpușii. Iar acolo – un bilețel ciudat…
CONTINUAREA 👇
Victor desfăcu cu grijă bilețelul mototolit și citi mesajul scris cu litere inegale, tremurătoare: „SUNT ANA – AM 10 ANI – AJUTOR! ADRESA: STRADA PLOPILOR NR. 23, APARTAMENT 7. SUNT ȚINUTĂ CAPTIVĂ!”
Un fior rece îi străbătu șira spinării. Prima lui reacție fu să arunce păpușa și bilețelul înapoi în mormanul de gunoi și să plece de acolo cât mai repede. Problemele lui erau deja prea multe; nu avea nevoie să se implice în altele.
Dar ceva îl opri. Poate era instinctul de om care văzuse prea multă suferință, poate era amintirea propriei copilării nefericite, sau poate, în ciuda tuturor, mai rămăsese o fărâmă de omenie în sufletul lui obosit. Își privi mâinile murdare, tremurânde, apoi citi din nou bilețelul.
„Strada Plopilor… asta e la doar câteva străzi de aici,” își spuse el, încercând să-și amintească zona. Era un cartier decent, nici prea bogat, dar nici dintre cele mai sărace. Tipic pentru familii de clasă mijlocie.
Victor strânse bilețelul și îl puse în buzunarul hainei sale uzate. Luă și păpușa, o îndesă sub haină și porni către ieșirea din groapa de gunoi.
În timp ce mergea pe străzile orașului, Victor era conștient de privirile disprețuitoare ale trecătorilor. Cu barba lungă, neîngrijită, hainele murdare și mirosul specific omului străzii, era obișnuit să fie tratat ca un obiect neplăcut, nu ca un om. Dar astăzi, aceste priviri îl afectau mai mult ca oricând.
„Cum aș putea să ajut pe cineva, când eu însumi sunt de neajutat?” se întrebă el, oprindu-se la un colț de stradă să-și tragă răsuflarea.
Se uită la păpușa pe care o ținea sub haină. Era frumoasă, cu păr blond, ochii albaștri și o rochie elegantă de culoare roșie. Probabil costase mulți bani. Cum ajunsese la groapa de gunoi? Și cine era Ana?
După aproape o oră de mers, Victor ajunse în fața blocului de pe Strada Plopilor nr. 23. Era o clădire modestă, cu patru etaje, dar bine întreținută. Apartamentul 7 trebuia să fie la primul etaj.
Se așeză pe o bancă în fața blocului, încercând să-și adune gândurile. Dacă bilețelul era real, înseamnă că o fetiță era ținută captivă în acel apartament. Dar putea fi și o farsă, o glumă proastă a unui copil plictisit. Sau poate păpușa fusese aruncată cu mult timp în urmă, iar situația se rezolvase deja.
„Ar trebui să merg la poliție,” își spuse el, dar imediat își dădu seama cât de ridicol ar părea – un boschetar murdar, cu o păpușă furată de la groapa de gunoi, povestind despre un bilețel misterios.
În timp ce se frământa, ușa blocului se deschise și o femeie elegantă ieși grăbită, îndreptându-se spre o mașină parcată în fața clădirii. Victor o urmări cu privirea. Femeia părea să se grăbească, privind în mod repetat la ceasul de mână. Deschise ușa mașinii, un SUV de lux, și dispăru în trafic.
Victor rămase pe bancă, urmărind clădirea. După aproximativ o jumătate de oră, observă o siluetă la una dintre ferestre. Era etajul unu, posibil apartamentul 7. O mână mică atinse geamul pentru o clipă, apoi dispăru.
Inima lui Victor începu să bată mai repede. Mâna părea a fi a unui copil. Se ridică de pe bancă, strângând păpușa la piept, și se îndreptă spre intrarea în bloc.
Administratorul blocului, un bărbat între două vârste, tocmai ieșea pe ușă când Victor încercă să intre.
— Hei, tu! Ce cauți aici? îl întrebă bărbatul, blocându-i accesul.
Victor se opri, încercând să găsească o explicație plauzibilă.
— Eu… am găsit ceva ce cred că aparține cuiva din acest bloc.
— Ce anume? întrebă administratorul, privind suspicions la hainele murdare ale lui Victor.
Victor scoase păpușa de sub haină.
— Această păpușă. Cred că aparține unei fetițe pe nume Ana, din apartamentul 7.
Administratorul privi păpușa, apoi pe Victor, cu o expresie de neîncredere.
— În apartamentul 7 locuiește familia Petrescu. Au o fetiță, dar nu știu dacă o cheamă Ana. Oricum, nu poți intra așa în bloc. Lasă păpușa la mine și le-o voi da eu.
Victor ezită. Dacă fetiței i se întâmpla ceva rău, nu putea risca să piardă această șansă.
— Vă rog, e important. Aș vrea să vorbesc direct cu părinții ei. E despre… o chestiune delicată.
Administratorul păru să reflecteze un moment, apoi făcu un gest de renunțare.
— Bine, dar te conduc eu până acolo. Și dacă e vreo problemă, chem imediat poliția, ai înțeles?
Victor dădu din cap afirmativ, simțind un amestec de ușurare și anxietate.
Urcară împreună la primul etaj, și administratorul sună la ușa apartamentului 7. După câteva momente, ușa fu deschisă de un bărbat în jur de 40 de ani, bine îmbrăcat, cu ochelari și o expresie serioasă.
— Domnule Petrescu, începu administratorul, acest… domn spune că a găsit ceva ce ar putea aparține fiicei dumneavoastră.
Domnul Petrescu îl privi pe Victor cu o expresie de dezgust abia mascat.
— Nu cred că am pierdut nimic, spuse el sec. Și în niciun caz nu ne lipsește nimic ce ar putea fi găsit de cineva ca…
Victor întinse păpușa înainte ca bărbatul să poată termina propoziția.
— Am găsit această păpușă, spuse el. Era într-o valiză roz. În ea era un bilețel.
Expresia domnului Petrescu se schimbă brusc. Pentru o clipă, Victor crezu că văzuse frică în ochii bărbatului, dar imediat acesta își recompuse atitudinea.
— E o păpușă destul de comună, spuse el. Fiica mea are zeci de astfel de jucării. Nu cred că e a noastră.
— Tati, cine e la ușă?
O voce subțire de copil se auzi din interiorul apartamentului. Victor simți cum i se strânge inima. Vocea părea speriată, nesigură.
— Nimeni important, Maria. Du-te în camera ta, răspunse domnul Petrescu, ridicând vocea.
„Maria? Nu Ana?” se întrebă Victor, confuz.
— Pot să vorbesc cu fiica dumneavoastră? întrebă el, încercând să pară cât mai respectuos.
— Absolut nu, spuse domnul Petrescu, începând să închidă ușa. Vă mulțumesc pentru intenție, dar nu avem nevoie de păpușă.
În acel moment, o fetiță apăru în spatele bărbatului. Avea aproximativ 10 ani, păr șaten și ochi căprui. Când o văzu pe Victor ținând păpușa, ochii i se măriră de surpriză.
— Păpușa mea! strigă ea, încercând să treacă pe lângă tatăl ei.
Domnul Petrescu o prinse imediat de umăr, trăgând-o înapoi.
— Maria, ți-am spus să rămâi în camera ta!
— Dar e păpușa mea specială! Ai spus că s-a pierdut când ne-am mutat!
Victor și administratorul schimbară priviri. Ceva nu era în regulă.
— Domnule Petrescu, spuse administratorul cu o voce fermă, cred că ar trebui să lăsăm fetița să-și recupereze jucăria.
Domnul Petrescu păru să calculeze rapid opțiunile. După un moment de ezitare, dădu drumul fetiței și făcu un pas înapoi.
— Bine, bine. Dar să știți că nu apreciez această intruziune.
Fetița alergă spre Victor și luă păpușa din mâinile lui. O strânse la piept cu o expresie de ușurare și bucurie.
— Mulțumesc, domnule! Credeam că n-o voi mai vedea niciodată.
Victor se aplecă ușor, ajungând la nivelul ochilor fetiței.
— Cum te cheamă? întrebă el încet.
Fetița aruncă o privire rapidă spre tatăl ei, apoi șopti:
— Maria. Dar înainte mă chema Ana.
Un fior îi străbătu din nou lui Victor șira spinării. Domnul Petrescu făcu un pas înainte, dar administratorul îl opri cu o mână.
— Ce înseamnă asta? întrebă administratorul, privind suspicions la domnul Petrescu.
— Nimic, spuse bărbatul rapid. Fetița are o imaginație bogată. Soția mea și cu mine am adoptat-o acum trei luni. Psihologul ne-a sugerat să-i schimbăm numele ca parte din procesul de adaptare.
— De ce ați aruncat păpușa ei? întrebă Victor, ridicându-se.
— Nu am aruncat-o. S-a pierdut în timpul mutării, insistă domnul Petrescu.
Dar Maria/Ana scutură din cap.
— Nu e adevărat. Mi-ai luat-o când am încercat să pun bilețelul în ea.
În acel moment, se auzi sunetul unei chei în ușă, și soția domnului Petrescu – femeia pe care Victor o văzuse plecând mai devreme – intră în apartament. Se opri brusc văzând scena din fața ei.
— Ce se întâmplă aici? întrebă ea, privind alarmată de la soțul ei la Victor și administrator.
Victor observă cum fetița se trase instinctiv înapoi la vederea femeii, strângând păpușa și mai tare la piept.
— Domnul de aici a găsit păpușa Mariei, spuse domnul Petrescu rapid. Cea pe care am pierdut-o, îți amintești?
Femeia păli vizibil.
— Păpușa? Unde… unde ai găsit-o? întrebă ea, întorcându-se spre Victor.
— La groapa de gunoi, răspunse el simplu. Cu un bilețel în ea.
Tăcerea care se lăsă în apartament fu aproape tangibilă. Administratorul, care până atunci păruse confuz, făcu brusc conexiunea.
— Voi nu sunteți părinții adoptivi ai acestei fetițe, nu-i așa? întrebă el încet.
Domnul Petrescu făcu un pas amenințător spre administrator.
— Ieșiți afară din casa mea. Acum!
Dar era prea târziu. Victor scosese deja telefonul mobil din buzunar – unul vechi, crăpat, pe care îl păstrase din vremurile mai bune – și sunase la poliție.
— Poliția este deja pe drum, spuse el, surprins de calmul propriei voci.
Ceea ce urmă păru să se desfășoare ca într-un vis confuz. Domnul Petrescu încercă să fugă din apartament, dar fu oprit de administrator, care se dovedi surprinzător de puternic pentru vârsta lui. Doamna Petrescu se prăbuși pe un scaun, începând să plângă isteric. Maria/Ana alergă spre Victor, agățându-se de haina lui murdară, ca și cum ar fi fost o ancoră de salvare.
Poliția ajunse în mai puțin de zece minute. Explicațiile fură complicate, confuze, dar dovezile erau clare: Ana fusese răpită cu trei luni în urmă din orașul ei natal. „Familia Petrescu” nu erau părinții ei adoptivi, ci răpitorii care o ținuseră captivă, folosind numele fals de Maria, izolând-o de lume și amenințând-o să nu spună nimănui adevărul.
În mijlocul haosului, cu polițiști umplând apartamentul și „domnul Petrescu” fiind pus în cătușe, Ana/Maria nu lăsă mâna lui Victor nici măcar pentru o clipă. Când în sfârșit fu adusă o asistentă socială pentru a se ocupa de fetiță, aceasta se întoarse spre Victor.
— Mulțumesc că mi-ai găsit păpușa, șopti ea. Știam că cineva va găsi mesajul meu.
Victor simți cum ochii i se umplu de lacrimi pentru prima dată după mulți ani.
— Mulțumesc ție, Ana, răspunse el. Mi-ai amintit că mai există speranță în lume.
Zile mai târziu, când adăpostul Anei fusese identificat și părinții ei adevărați fuseseră anunțați, Victor fu chemat la secția de poliție. Acolo îl așteptau doi ofițeri și un bărbat pe care nu-l mai văzuse niciodată – tatăl Anei.
Cu lacrimi în ochi, bărbatul îi strânse mâna lui Victor.
— Cum aș putea vreodată să-ți mulțumesc? spuse el, vocea tremurându-i de emoție. Ai salvat viața fiicei mele.
Victor, care pentru prima dată după mulți ani era curat și proaspăt ras, datorită eforturilor polițiștilor de a-l face prezentabil pentru această întâlnire, dădu din umeri stânjenit.
— Oricine ar fi făcut același lucru, murmură el.
— Nu, nu oricine, spuse tatăl Anei. Mulți ar fi ignorat un bilețel găsit într-o păpușă la groapa de gunoi. Tu nu ai făcut-o.
În acea zi, viața lui Victor luă o turnură neașteptată. Tatăl Anei îi oferi un loc de muncă la compania sa de construcții și un apartament mic până când se va putea descurca singur. Povestea salvării Anei ajunse în ziare, și Victor se trezi brusc tratat nu ca un paria al societății, ci ca un erou.
Dar pentru Victor, cea mai mare recompensă veni câteva săptămâni mai târziu, când Ana, acum reunită cu familia ei adevărată și începând un lung proces de recuperare psihologică, îi dărui un desen: o păpușă ținând de mână un bărbat mare, amândoi zâmbind sub un soare strălucitor.
La baza desenului, Ana scrisese cu litere mari, colorate: „Câteodată, îngerii arată diferit. Mulțumesc că ai găsit mesajul meu.”
Victor rămase mult timp privind desenul, simțind cum ceva în interiorul său, ceva care fusese mort pentru mult timp, începea din nou să pulseze cu viață. O a doua șansă, venită din cel mai neașteptat loc. Un mesaj într-o păpușă, care salvase nu doar viața unei fetițe, ci și pe a sa.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.