Elena trăia în sat complet singură, iar frica de necunoscut nu mai avea putere asupra ei. Așa că i-a propus lui Costin să meargă cu ea în sat. Acolo avea o casă și putea să aibă grijă de el cum se cuvine.
Costin, la început surprins de asemenea propunere, a întrebat-o dacă nu îi e frică să invite un străin în casa ei. Femeia în vârstă doar a zâmbit, răspunzând încet că nu mai are de ce să se teamă. Spre surprinderea ei, tânărul nu s-a opus și, în cele din urmă, a acceptat ajutorul ei.
Imediat ce au coborât din autobuz, chiar în fața lor s-a oprit întâmplător Ion. Vecinul din sat, care conducea o căruță plină ochi cu fân proaspăt. El și-a ridicat pălăria și, recunoscând-o pe Elena, le-a oferit imediat să-i ducă.
Fără să stea pe gânduri, ei s-au cățărat în vârful căpiței, scufundându-se în tulpinile moi și parfumate. Calul a început să-i tragă încet pe drum, iar sătenii, uitându-se din curțile lor, priveau cu curiozitate această scenă.
Unii chiar chichoteau, șoptindu-și unul altuia. Uite ce s-a gândit Elena – și-a adus un mire tânăr de la oraș. Și încă unul atât de chipeș! Ion doar zâmbea, mânând încet calul și bucurându-se de această întâlnire neașteptată. Și nimeni din sat nu bănuia măcar ce se va întâmpla foarte curând dimineața..
CONTINUAREA 👇
Casa Elenei se afla la marginea satului, o căsuță albă cu obloane albastre și o grădină care părea să se extindă până la liziera pădurii. Când au ajuns, soarele deja cobora spre asfințit, împrăștiind raze aurii peste acoperișul de țiglă veche.
— Aici suntem, spuse Elena, coborând cu grijă din căruță, ajutată de Ion. Mulțumesc pentru drum, vecine.
Ion aruncă o privire curioasă spre Costin, care cobora cu agilitate neașteptată pentru cineva care părea atât de slăbit.
— Cu plăcere, Elena, răspunse el, apoi adăugă, incapabil să-și stăpânească curiozitatea: Nepotul tău?
Elena zâmbi enigmatic.
— Nu, doar un prieten care are nevoie de ajutor. Mulțumesc încă o dată, Ion.
Ion dădu din cap, trăgând de hățuri și punând căruța în mișcare, nerăbdător să ajungă acasă și să împărtășească noua bârfă cu soția lui.
Elena și Costin intrară în casă, o locuință simplă dar primitoare, cu mobilier vechi însă bine întreținut. Mirosea a levănțică și a pâine proaspătă.
— Nu e un palat, dar e curat și cald, spuse Elena, conducându-l pe Costin prin casă. Baie, bucătărie, și aici vei dormi tu.
Camera era mică dar luminoasă, cu un pat îngrijit, o masă de lemn și un dulap vechi.
— De ce faci asta? întrebă brusc Costin, oprindu-se în pragul camerei. De ce ajuți un străin?
Elena își netezi șorțul cu mâini care, deși zbârcite și pătate de vârstă, încă păreau puternice.
— Pentru că și eu am fost cândva fără adăpost, spuse ea simplu. Să știi că pregătesc cina în jumătate de oră. Între timp, poți face un duș, am pus prosoape curate în baie.
Lăsându-l pe Costin să se instaleze, Elena se îndreptă spre bucătărie, unde începu să pregătească o masă simplă dar consistentă: cartofi copți, brânză de casă și cârnați afumați făcuți de ea însăși.
Prin fereastra deschisă, putea auzi deja zvonurile răspândindu-se. Țărăncile vorbeau peste garduri, neatente la faptul că vocea li se auzea până departe în liniștea serii.
— Ai auzit? Elena a adus un bărbat tânăr de la oraș!
— Oare ce vrea de la ea? Sigur e după casa bătrânei.
— Poate e vreun escroc, cine știe?
Elena zâmbi pentru sine. Satul era la fel ca întotdeauna, mereu flămând după bârfe și scandaluri mici care să coloreze viața monotonă de zi cu zi.
La cină, Costin mâncă cu poftă, ca un om care nu văzuse o masă decentă de mult timp.
— E minunat, mulțumesc, spuse el, terminându-și a doua porție. Mâine aș vrea să-ți răsplătesc cumva ospitalitatea. Pot repara orice ai nevoie prin curte.
— Nu-i nevoie să te grăbești, răspunse Elena. Odihnește-te mai întâi.
Costin clătină din cap.
— Nu, vreau să ajut. Te rog.
Elena îl studie pentru un moment, apoi dădu din cap.
— Bine, atunci. Acoperișul șopronului are câteva scânduri putrede care trebuie înlocuite. Și gardul din spatele casei ar avea nevoie de reparații.
După cină, Elena îl conduse pe Costin la camera lui, apoi se retrase în dormitorul ei. Prin peretele subțire, îl auzi pe tânăr rugându-se încet înainte de culcare. Cuvintele erau indistincte, dar tonul era sincer și plin de recunoștință.
A doua zi, Elena se trezi în zori, așa cum făcea întotdeauna. Pregăti micul dejun, apoi ieși în curte să hrănească găinile. Spre surprinderea ei, Costin era deja treaz, stând în genunchi lângă peretele casei.
— Bună dimineața, spuse ea, apropiindu-se. Ce faci acolo?
Costin se ridică, ținând în mână o mistrie și având deja urme de mortar pe haine.
— Bună dimineața. Am observat că temelia casei are câteva crăpături. Le repar înainte să se agraveze.
Elena îl privi cu surprindere.
— Nu știam că ești meșter.
— Am lucrat mulți ani în construcții, înainte să… Costin lăsă propoziția neterminată, iar privirea i se întunecă pentru o clipă.
— Înainte să ce? întrebă Elena blând.
— Înainte să pierd totul, răspunse el simplu. Familia, casa, slujba. Băutura a fost de vină. Și orgoliul meu.
Elena dădu din cap înțelegătoare, apoi îi oferi o cană cu cafea pe care o adusese din casă.
— Micul dejun e gata când termini aici.
Pe măsură ce soarele se ridica pe cer, vecinii începură să apară, aparent întâmplător, în fața casei Elenei. Fiecare avea o scuză – unul voia să împrumute puțină făină, altul venea să întrebe de sănătatea ei. Însă toți își aruncau priviri curioase spre Costin, care lucra acum la repararea gardului.
Spre prânz, un grup de femei stătea la poartă, pălăvrăgind în șoaptă și aruncând priviri spre curtea Elenei. Doamna Vasilescu, cea mai îndrăzneață dintre ele, se apropie de Elena care culegea roșii în grădină.
— Așadar, Elena, nu ne prezinți și nouă… oaspetele tău? întrebă ea cu un zâmbet complice.
Elena se ridică, ștergându-și mâinile pe șorț.
— Costin e un prieten care mă ajută cu reparațiile. Atât.
— Un prieten tânăr și chipeș, observă doamna Vasilescu cu un chicotit. De când ai prieteni de vârsta nepotului meu?
— De când am încetat să judec oamenii după aparențe, replică Elena calm.
În acel moment, zgomotul unei mașini îi atrase atenția. Un Range Rover negru, strălucitor, opri în fața casei. Un bărbat în costum elegant coborî și se îndreptă spre poartă. Vecinele se dădură la o parte, șoptind între ele.
— Bună ziua, spuse bărbatul cu accent străin. Caut pe cineva pe nume Constantin Andreescu.
Elena arătă spre curte, unde Costin încremenise, cu ciocanul în mână, privind spre noul venit.
Bărbatul se îndreptă spre el și, spre uimirea tuturor, îl îmbrățișă puternic.
— În sfârșit te-am găsit, frate, spuse el cu voce tremurândă. Te-am căutat peste tot.
Costin părea copleșit, incapabil să vorbească pentru câteva momente.
— Adrian? Cum… cum m-ai găsit?
Bărbatul – Adrian – zâmbi.
— Cineva din satul vecin te-a văzut ieri în căruța cu fân. Mi-a trimis o fotografie. Recunosc că nu m-aș fi gândit să te caut într-un sat.
Elena se apropie de ei, confuză.
— Costin, ce se întâmplă?
Adrian se întoarse spre ea, întinzându-i mâna.
— Sunt Adrian Andreescu, fratele lui Costin. Dumneavoastră trebuie să fiți Elena. Vă mulțumesc pentru că ați avut grijă de fratele meu.
Elena strânse mâna bărbatului, încă nedumerită.
— Nu înțeleg… Costin, mi-ai spus că ești fără adăpost, că ai pierdut totul.
Costin își plecă privirea, rușinat.
— Și așa a fost. Dar nu din cauza băuturii, cum ți-am spus. Compania mea de construcții a fost fraudată de un asociat. Am pierdut totul – casa, economiile, reputația. Nu am vrut să apelez la familie, mi-a fost rușine. Așa că am dispărut.
Adrian puse o mână pe umărul fratelui său.
— L-am căutat timp de doi ani. Am angajat detectivi, am postat anunțuri peste tot. Între timp, am reușit să recuperăm o parte din bani prin proces și să refacem compania. Te-am căutat ca să-ți spun că numele tău a fost curățat. Toată lumea știe acum că ai fost victima unei fraude.
Vecinele, care acum se adunaseră în număr și mai mare, ascultau cu gura căscată. Doamna Vasilescu își duse mâna la gură, șocată.
— Deci nu e un vagabond? E un om de afaceri?
Adrian zâmbi politicos.
— Fratele meu este unul dintre cei mai respectați constructori din țară. Sau cel puțin era, până când a dispărut.
Elena puse o mână pe brațul lui Costin.
— De ce nu mi-ai spus adevărul?
Costin ridică privirea spre ea.
— Pentru că am crezut că adevărul nu mai contează. Am fost atât de rușinat de eșecul meu, încât mi-a fost mai ușor să pretind că sunt altcineva. Și apoi, când m-ai tratat cu atâta bunătate, fără să știi cine sunt… a fost ca o confirmare că oamenii buni există încă.
Adrian se uită la ceas.
— Costin, trebuie să mergem. Avem multe de discutat.
Costin se întoarse spre Elena.
— Îmi pare rău că te-am înșelat. Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine.
Elena zâmbi, cu ochii umezi.
— Nu ai pentru ce să-ți ceri scuze. Toți avem secrete și răni pe care încercăm să le ascundem.
Adrian se apropie de Elena.
— Doamnă, dacă aveți nevoie vreodată de ajutor cu casa, reparații, orice – sunați-mă, vă rog. Fratele meu și cu mine vă suntem îndatorați.
Îi întinse o carte de vizită elegantă, pe care Elena o luă automat.
După ce au plecat, vecinele se apropiară de Elena, copleșind-o cu întrebări. Ea le ignoră pe toate, intrând în casă.
Se așeză la masa din bucătărie, privind cartea de vizită: „Adrian Andreescu, Director General, Construct Invest International”. Alături era un număr de telefon și o adresă în capitală.
Pe masa din bucătărie, Costin lăsase un bilețel scris în grabă: „Nu am știut cum să-ți mulțumesc pentru că mi-ai salvat viața. Dar promit că voi reveni. Costin.”
Elena zâmbi, împătură bilețelul și îl puse în buzunarul șorțului. Apoi se ridică să prepare ceaiul, știind că în curând întregul sat va veni să afle povestea bărbatului misterios.
Dincolo de fereastră, vecinele încă stăteau în grupuri, șoptind și gesticulând. Nimeni nu înțelegea cum de bătrâna Elena avusese instinctul să ajute un om care se dovedise a fi atât de important. Unii spuneau că a avut noroc, alții că a avut intuiție.
Doar Elena știa adevărul: că uneori, pentru a salva pe altcineva, trebuie doar să vezi dincolo de aparențe și să oferi un pat curat și o masă caldă. Restul se rezolvă de la sine.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.