Îl crescuse singură. Tatăl lui plecase din familie când băiatul avea cinci ani. Acesta își găsise o femeie înstărită și spusese că merită mai mult.
Raisa nu s-a plâns niciodată. Avea un fiu și și-a dedicat tot timpul lui. Când a crescut, ea a înțeles că îl răsfățase prea mult.
Începuse să aibă toanele tatălui său, cu dorința unei vieți mai bune. Dar nu voia să-și îmbunătățească viața singur, ci voia să găsească o mireasă bogată. Ea îi spunea mereu că o viață bună trebuie construită cu propria minte, învățând bine, găsind un loc de muncă, nu căutând o mireasă bogată.
De aceea, când el a adus-o pe Natalia să o cunoască pe mama lui, ea s-a bucurat foarte mult. Era o fată bună, inteligentă, dintr-o familie obișnuită de clasă mijlocie. Ivan al ei devenise mai înțelept.
A început să învețe mai bine. El și Natalia erau în aceeași grupă. Și iată că după terminarea facultății au decis să se căsătorească.
Din păcate, mama Nataliei s-a îmbolnăvit grav și nu a apucat să vadă nunta fiicei sale. Doamna Raisa a îndrăgit-o pe fată ca pe propriul copil, iar ea vedea asta și îi răspundea la fel. Și iată că astăzi se căsătoresc, nunta va fi modestă, se vor căsători la starea civilă, apoi vor merge la o cafenea unde vor veni câțiva prieteni tineri.
Deodată s-a auzit un apel de la telefonul norei. “Natalia, unde sunteți? Totul e bine?” “Bună ziua, sunt medicul de la spitalul orășenesc.” “Ce legătură aveți cu proprietarul telefonului?” “Sunt mama ei, mai precis soacra. Ce s-a întâmplat cu ea și cu fiul meu?” “Fiul dumneavoastră este bine și va fi acasă în curând. A plecat din spital, deși noi am insistat pentru spitalizare. Dar fata a fost grav rănită”…
Când Raisa s-a întors acasă, Ivan nu era acolo. Nu răspundea la apeluri, telefonul era închis…
CONTINUAREA 👇
Raisa a stat nemișcată în mijlocul apartamentului gol, simțind cum inima i se strânge de teamă. Unde era Ivan? De ce plecase din spital când Natalia era grav rănită? Mintea ei refuza să accepte gândul care începea să se formeze.
A sunat din nou la spital, de data aceasta cerând mai multe informații. Medicul i-a explicat că Natalia și Ivan avuseseră un accident de mașină în drum spre starea civilă. Mașina derapase pe o porțiune umedă de asfalt și se izbise de un stâlp. Natalia suferise multiple fracturi și un traumatism cranio-cerebral sever.
„Cum a putut fiul meu să plece și să o lase singură?” a întrebat Raisa, nevenindu-i să creadă.
„A spus că trebuie să rezolve niște probleme urgente,” a răspuns medicul cu o voce neutră, dar Raisa putea simți dezaprobarea din spatele cuvintelor lui.
După ce a închis, a încercat din nou să-l sune pe Ivan. Telefonul era încă închis. A decis să meargă imediat la spital.
Natalia era palidă, conectată la aparate, cu fața umflată și vânătă. Raisa și-a acoperit gura cu mâna pentru a-și înăbuși un strigăt. S-a apropiat încet de patul fetei și i-a luat mâna neaccidentată în mâinile ei.
„Sunt aici, draga mea,” a șoptit ea. „Totul va fi bine.”
Medicul i-a explicat că Natalia avea nevoie de o intervenție chirurgicală complexă la coloana vertebrală. Exista riscul ca ea să nu mai poată merge niciodată. Raisa a simțit cum i se taie respirația.
„Vom face tot ce este necesar,” a spus ea ferm.
A rămas lângă Natalia toată noaptea. Ivan nu și-a făcut apariția și nu a răspuns la niciun apel. A doua zi, când Natalia a fost dusă la operație, Raisa s-a întors acasă pentru a se schimba și a găsit un bilet pe masă:
„Mamă, îmi pare rău. Nu pot să trec prin asta. Natalia va rămâne infirmă, iar eu nu sunt pregătit să-mi leg viața de o persoană cu handicap. Te rog să mă înțelegi. Voi reveni când lucrurile se vor liniști. Ivan.”
Raisa a simțit cum o cuprinde furia. Cum putea propriul ei fiu să fie atât de egoist și laș? L-a sunat din nou, dar telefonul era închis. A încercat să contacteze câțiva dintre prietenii lui, dar nimeni nu știa unde era. Sau poate nu voiau să-i spună.
S-a întors la spital și a stat lângă Natalia zilele și nopțile următoare. Operația fusese un succes parțial – Natalia va putea merge din nou, dar recuperarea va fi lungă și dificilă. Când fata s-a trezit în sfârșit, prima întrebare a fost despre Ivan.
„Unde este el? A pățit ceva?” a întrebat ea cu o voce slabă.
Raisa nu a avut inima să-i spună adevărul. Nu încă.
„Este bine, draga mea. Trebuie să se ocupe de niște probleme. Va veni curând.”
Zilele s-au transformat în săptămâni. Raisa a adus-o pe Natalia acasă și a transformat sufrageria în cameră de spital, cu tot echipamentul necesar. A învățat să facă injecții, să schimbe bandaje, să ajute cu exercițiile de recuperare. La serviciu a cerut concediu medical pentru a putea avea grijă de Natalia.
Ivan nu a dat niciun semn. După o lună, Natalia a înțeles adevărul.
„Nu se va întoarce, nu-i așa?” a întrebat ea într-o seară, privind pe fereastră.
Raisa a luat mâna fetei în mâna ei.
„Nu știu, draga mea. Dar ceea ce știu este că eu sunt aici și voi fi mereu.”
Natalia a izbucnit în plâns, iar Raisa a ținut-o în brațe, plângând împreună cu ea.
Lunile au trecut. Recuperarea Nataliei a fost lentă dar constantă. Cu ajutorul Raisei, a învățat să meargă din nou, mai întâi cu un cadru, apoi cu cârje, și în cele din urmă, cu un baston. Raisa a fost alături de ea la fiecare pas, încurajând-o când era descurajată, sărbătorind fiecare mică victorie.
Într-o zi, când Raisa se întorcea de la cumpărături, a găsit-o pe Natalia în bucătărie, pregătind cina.
„Ce faci?” a întrebat Raisa, surprinsă.
„Gătesc pentru noi,” a răspuns Natalia cu un zâmbet. „Ai avut grijă de mine atâta timp. E rândul meu să am grijă de tine.”
Raisa a simțit cum i se umezesc ochii. În acel moment, a realizat că Natalia nu mai era doar nora ei; devenise fiica pe care nu o avusese niciodată.
La un an după accident, Natalia și-a reluat studiile pentru masteratul în economie. Raisa a ajutat-o financiar cât a putut, iar Natalia a obținut și o bursă. Viața lor căpătase o nouă rutină, una plină de sprijin reciproc și afecțiune.
Într-o seară de toamnă, când se întorceau de la o consultație medicală, Raisa a observat o siluetă familiară în fața blocului lor. Ivan stătea acolo, privind în sus spre fereastra apartamentului. Arăta mai în vârstă, mai obosit. Când le-a văzut, a făcut un pas înapoi, ezitant.
„Ivan?” a șoptit Natalia, oprindu-se brusc.
Raisa a simțit cum i se încordează tot corpul. Furia pe care o ținuse sub control atâta timp amenința să explodeze. Dar s-a uitat la Natalia și a văzut confuzia și durerea din ochii ei.
Ivan s-a apropiat încet. „Mamă… Natalia… Îmi pare rău. Am fost un laș. Nu am știut cum să fac față.”
„Un an,” a spus Raisa cu o voce tremurândă. „Un an în care nu ai dat niciun semn de viață.”
„Știu,” a răspuns el, coborându-și privirea. „Am plecat în Italia, am lucrat acolo. Am avut nevoie de timp să…”
„Să ce?” l-a întrerupt Natalia, vocea ei surprinzător de calmă. „Să uiți de mine? Să te convingi că ai făcut ceea ce trebuia?”
Ivan a scuturat din cap. „Nu. Să-mi dau seama ce am pierdut. Să înțeleg ce fel de om sunt cu adevărat.” S-a uitat la Natalia. „Nu te aștept să mă ierți. Doar voiam să vă văd, să știu că sunteți bine.”
„Suntem bine,” a spus Natalia. „Datorită mamei tale.”
Ivan s-a uitat la mama lui, iar Raisa a putut vedea rușinea din ochii lui. „Îmi pare rău, mamă. Te-am dezamăgit.”
Raisa a simțit un nod în gât. „Da, ai făcut-o. Dar ești tot fiul meu.”
Au stat acolo, în tăcere, fiecare procesând momentul în felul său. În cele din urmă, Natalia a vorbit:
„Poți să urci cu noi, dacă vrei. Pentru o cafea. Doar atât.”
Ivan a deschis gura, surprins, apoi a închis-o și a dat din cap. Au urcat în apartament, o familie ruptă, care poate, într-o zi, va putea să se vindece.
Trei luni mai târziu, Raisa se întorcea de la serviciu. Deschizând ușa apartamentului, a auzit râsete din bucătărie. A intrat și a văzut-o pe Natalia și pe o tânără necunoscută stând la masă, în fața laptopurilor, lucrând împreună.
„Raisa, vino să o cunoști pe Ioana,” a spus Natalia cu entuziasm. „Este colega mea de la master și lucrăm împreună la un proiect.”
Ioana s-a ridicat și i-a întins mâna Raisei. „Mă bucur să vă cunosc, doamnă. Natalia mi-a povestit atât de multe despre dumneavoastră.”
Raisa a zâmbit și a strâns mâna fetei. A simțit o căldură în suflet văzând cum Natalia reușise să-și construiască o nouă viață, cu noi prieteni și noi oportunități.
După ce Ioana a plecat, Natalia a turnat două cești de ceai și s-a așezat lângă Raisa pe canapea.
„Ivan m-a sunat azi,” a spus ea încet. „Mi-a propus să ieșim la cină weekendul viitor.”
Raisa a privit-o atentă. „Și tu ce ai spus?”
„Am spus că am nevoie de timp. Nu știu dacă pot să-l iert vreodată cu adevărat, dar… poate că pot încerca să înțeleg.”
Raisa a luat mâna Nataliei în mâna ei.
„Orice decizie vei lua, eu voi fi alături de tine.”
Natalia a zâmbit prin lacrimi. „Știu. Ești cea mai bună mamă pe care aș fi putut-o avea.”
Într-o zi, un an mai târziu, când Raisa a intrat în apartament după o zi de muncă, a simțit cum i se TAIE picioarele de șoc. Apartamentul era plin de flori, iar pe masă era un tort decorat cu mesajul „Mulțumesc pentru tot”.
În mijlocul camerei stăteau Natalia, care acum mergea aproape fără baston, și Ivan. Între ei era o cutie mică de catifea.
„Ce se întâmplă aici?” a întrebat Raisa, simțind cum i se accelerează pulsul.
Natalia s-a apropiat de ea și i-a luat mâinile într-ale ei.
„Raisa, ai fost alături de mine când toată lumea m-a abandonat. Mi-ai dat puterea să merg mai departe, să lupt, să trăiesc. Ai fost mama pe care am pierdut-o.”
Ivan a făcut un pas înainte, cu ochii umezi.
„Mamă, știu că nu merit a doua șansă, dar Natalia a avut inima să mi-o ofere. Și vreau să-ți cer binecuvântarea.”
„Binecuvântarea?” a întrebat Raisa, privind cutia de catifea.
„Ne-am hotărât să încercăm din nou,” a spus Natalia. „Pas cu pas, zi de zi. Și vrem ca tu să fii alături de noi, ca întotdeauna.”
Raisa a simțit cum lacrimile îi curg pe obraji. A deschis brațele și i-a cuprins pe amândoi într-o îmbrățișare.
„Familia noastră,” a șoptit ea. „Familia mea.”
În acel moment, Raisa a înțeles că uneori, cele mai frumoase povești de dragoste nu sunt cele dintre un bărbat și o femeie, ci cele dintre o mamă și copiii ei – biologici sau nu. Iar povestea lor, cu toate durerile și bucuriile ei, era abia la început.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.