De aproape jumătate de oră, Ion observa prin geamul mașinii sale cum două siluete mici, subțiri și fragile se plimbau prin groapa de gunoi și culegeau ceva direct de pe jos, punându-și în gură.
„Cândva, în copilărie, și noi mergeam așa pe aici,” și-a spus Ion gânditor cu voce tare, „doar că nu culegeam resturi, ci fructe de pădure, și tot ni le puneam în gură.”
„Domnule Ion, poate ar trebui să plecăm de aici, că mă sufoc,” a spus șoferul său personal, care își ținea nasul cu o batistă.
„Ce, Vasile, nu-ți place cum miroase patria?” a întrebat Ion cu un rânjet amar.
A deschis ușa mașinii și a ieșit afară. Duhoarea din jur era atât de puternică încât îi ustura ochii.
Iar fetițele adunau ceva și mâncau, iar inima lui Ion s-a strâns. „Hei, fetelor, veniți încoace!” a strigat Ion și a făcut semn copiilor să se apropie. Fetele s-au uitat în direcția lui și parcă fără chef s-au îndreptat spre el.
Una dintre fete s-a apropiat foarte mult, iar cealaltă se ținea la distanță, privind și scobindu-se în nas în același timp.
„Ana, nu te duce, cine știe ce vrea?” a spus cea care stătea departe.
„Nu-ți fie frică, ce ne poate face?” a răspuns cea mai curajoasă.
Fetele erau murdare, părul lor era încâlcit într-un singur ghem, de parcă aveau niște pâslari pe cap. Hainele erau rupte și tot murdare. Fetele erau aproape desculțe, dacă nu se puneau la socoteală cârpele înfășurate pe picioare, era evident că nu cunoscuseră grija părintească.
„Poate sunt de la țară?” „Din satele apropiate,” se gândea Ion. Dar amintindu-și de copilăria lui, ei nu arătau așa. Da, alergau desculți, da, se murdăreau, dar bunica niciodată în viață nu i-ar fi lăsat să se culce în așa hal.
Întâi baia, și apoi acasă. Dimineața le dădea lui și fratelui său câte o cămașă curată, și ei alergau din nou toată ziua până seara. Dar aceste fete erau în mod evident fără adăpost.
„Unde sunt mama și tatăl vostru?” a întrebat Ion.
„Nu avem mamă, a murit,” i-a strigat fetița care se ținea la distanță.
„Iar pe tata nu l-am văzut niciodată,” a spus cea care era mai aproape.
După cum a înțeles Ion, o chema Ana. El se uita la corpurile lor vlăguite, dar își amintea de el și fratele său. Și ei rămăseseră orfani de mici. Tatăl lor fusese ucis de braconieri, iar mama murise de tristețe un an mai târziu. Dar el și fratele său nu se simțiseră abandonați. Aveau o bunică, care i-a crescut și i-a ajutat să devină oameni.
Fratele său era cu un an mai mare, pe el l-au chemat primul la armată. Din păcate, de acolo nu s-a mai întors. Bunica a albit într-o singură noapte când a primit înștiințarea morții.
S-a agățat de Ion și doar a șoptit „nu te las să pleci”. Și nici nu l-au luat. În primul rând, el era acum singurul nepot al bunicii.
Și în al doilea rând, i-au descoperit scolioză. I-au spus că nu au nevoie de el în armată cu coloana strâmbă.
„Fetelor, vreți să mâncați?” a întrebat Ion.
„Bineînțeles,” au răspuns fetele într-un glas. Abia atunci Ion a observat cât de mult semănau una cu alta.
„Hai, urcă în mașină,” i-a făcut el cu ochiul Anei, „și cheamă-ți și sora.” „Nu ne păcăliți?” a întrebat Ana.
„Nu, sigur nu vă păcălesc.” Ana s-a întors spre sora ei și a strigat-o: „Maria, hai, ne va da de mâncare și ne va plimba cu mașina.”
Maria scutura din cap și stătea pe loc, ca și cum fetița se temea de ceva.
„Nu sunt chiar așa de înfricoșător,” și-a zis Ion.
„Atunci merg singură,” a strigat Ana și s-a urcat în mașină.
„Mereu e așa, se teme de toate.”
„Păi, nu putem s-o lăsăm pe sora ta aici.”
„N-o să o lăsăm. Îmi dați de mâncare. Cumpărați-i și ei mâncare și aduceți-o aici.”
„Frumos,” a spus fetița.
În cuvintele ei era logică. Dar Ion nu voia ca fetele să hoinărească prin groapa de gunoi. Nu era el genul acela de om.
El nu putea ajuta pe jumătate. Dacă se apuca de ceva, o făcea până la capăt. Până la capătul capătului.
Era evident, fără nicio explicație, că fetele aveau nevoie de ajutor și urgent, înainte să se întâmple vreo nenorocire. Înainte să le ia altcineva.
„Domnule Ion, aveți negocierile în mai puțin de o oră, și noi mai trebuie să ne întoarcem în oraș,” i-a amintit șoferul.
Ion, grăbindu-se spre negocieri, le-a luat cu el. Iar când aceștia au citit cu voce tare contractul în CHINEZĂ…
Ana stătea în mașina luxoasă alături de Ion, privind fascinată interiorul de piele și butoanele strălucitoare. Maria, care în cele din urmă fusese convinsă să urce, stătea lipită de ușă, aruncând priviri suspicioase spre bărbat.
„Vasile, oprește la primul restaurant drive-thru,” a ordonat Ion.
Când au ajuns, a comandat burgeri, cartofi prăjiți, shake-uri și desert pentru fete. Le-a văzut cum devorau mâncarea, cu ochii mari și degetele murdare. Inima i s-a strâns din nou. Își amintea perfect cât de mult iubea el însuși fast-food-ul când era copil, dar bunica rareori îi permitea asemenea „prostii”.
„Unde locuiți, fetelor?” a întrebat Ion în timp ce mâncau.
Maria a privit în jos, dar Ana a răspuns deschis: „Nicăieri. Dormim unde apucăm. Iarna a fost grea, am stat mai mult în gara veche.”
Ion a oftat. Nu putea să le lase pur și simplu înapoi la groapa de gunoi. Dar nici nu avea timp acum să se ocupe de situația lor. Negocierile cu investitorii chinezi erau cruciale pentru compania sa.
„Ascultați,” a spus el, luând o decizie rapidă. „Am o întâlnire foarte importantă. O să vă duc cu mine, iar după aceea vom decide ce facem cu voi. Poate vă găsim un loc mai bun unde să stați. Ce ziceți?”
Fetele s-au uitat una la alta. Ana a dat din cap entuziasmată, în timp ce Maria a ridicat din umeri, incapabilă să refuze promisiunea unui adăpost.
„Dar arătăm groaznic,” a șoptit Maria, uitându-se la hainele lor murdare.
Ion s-a uitat la ceas. Mai aveau 40 de minute până la întâlnire.
„Vasile, oprește la primul mall.” A luat fetele rapid într-un magazin de haine pentru copii și le-a cumpărat câte un set de haine simple dar curate – jeanși, tricouri, hanorace și pantofi. Le-a dus apoi la toaletele mall-ului și le-a dat instrucțiuni să se spele și să se schimbe. A așteptat nerăbdător afară, verificându-și constant telefonul, primind actualizări de la asistenta sa despre pregătirile pentru întâlnire.
După zece minute, fetele au apărut, transformate. Cu părul încă umed dar pieptănat și în haine curate, arătau ca niște copii normali. Ion a fost surprins să vadă cât de frumoase erau de fapt. Ana avea părul blond și ochii albaștri, în timp ce Maria avea părul castaniu și aceiași ochi pătrunzători.
„Mult mai bine,” a aprobat el. „Acum să mergem la întâlnirea mea.”
Au ajuns la sediul companiei sale cu doar câteva minute înainte de începerea întâlnirii. Ion le-a spus fetelor să stea liniștite într-un colț al sălii de conferințe și să nu deranjeze. Le-a dat tablete cu desene animate pentru a le ține ocupate.
Delegația chineză a sosit – trei bărbați în costume impecabile, însoțiți de un translator. Au părut surprinși de prezența copiilor, dar Ion a explicat vag că sunt fiicele unei rude care a avut o urgență. Chinezii au dat din cap politicos și au trecut la afaceri.
Întâlnirea a început bine. Ion era mândru de proiectul său – o fabrică modernă de prelucrare a lemnului care ar fi creat sute de locuri de muncă în regiune. Investitorii chinezi păreau interesați, dar prudenți.
Apoi a venit momentul semnării acordului preliminar. Documentul avea aproape o sută de pagini, în limbile română și chineză. Translatorii de ambele părți examinau atent fiecare pagină.
În timpul unei pauze, când chinezii discutau între ei în limba lor, Ana s-a apropiat curioasă de masă și a luat una dintre copiile contractului. Maria a venit lângă ea și ambele s-au uitat peste document.
Unul dintre chinezi le-a zâmbit și le-a spus ceva în chineză, probabil crezând că sunt doar curioase. Spre uimirea tuturor, Ana a început să citească fluent secțiunea în chineză a contractului. Maria a preluat și ea, citind continuarea.
Camera a încremnit. Ion se holba la fete, la fel ca întreaga delegație chineză. Vasile, care stătea lângă ușă, și-a scăpat telefonul din mână.
„Ce… ce faceți?” a întrebat Ion în șoaptă, apropiindu-se de fete.
Ana a ridicat privirea, confuză. „Citim. Nu e voie?”
Ion rămase câteva secunde nespus de uluit. Fetele, care până atunci păreau doar niște copii pierduți într-un colț al unei săli de conferințe, deveniseră brusc mult mai importante. Își privi cu atenție interlocutorii chinezi, care, la rândul lor, păreau confuzi, dar și impresionați.
„Voi… înțelegeți ce citiți?” a întrebat unul dintre chinezi în română, cu un accent pronunțat.
„Tatăl vostru era chinez?” a întrebat unul dintre bărbații din delegația chineză, ridicând un sprânceană de uimire. „Și v-a învățat limba?”
Ana a încuviințat din cap, părul blond jucându-se la vântul rece al sălii de conferințe. „Da, el a fost plecat în China, dar a venit acasă din când în când. Noi am trăit cu bunica, dar mama a murit de tânără, iar tatăl nostru a plecat din nou, fără să mai revină.”
Ion își mușca buza. Începuse să înțeleagă că acele fetițe nu erau așa cum păreau. Nu erau simple orfane dintr-o familie anonimă, ci aveau o poveste care le lega de o lume mai vastă, poate chiar mai complexă decât a sa. Încă o dată, își dădu seama că nu știa nimic despre acele două ființe mici care îi fuseseră aduse în față.
„Ana, Maria…” spuse el, încercând să-și recape controlul. „Puteți să vă întoarceți în colțul vostru, va trebui să terminăm întâlnirea, dar aveți grijă să nu deranjați.”
Fetele nu se grăbiră să plece. Ana se întoarse către delegația chineză și, cu o încredere incredibilă pentru vârsta ei, continuă să studieze documentele pe care bărbații le examinaseră. „Știu că nu v-ați așteptat la asta, dar dacă vreți să înțelegeți mai bine contractul, pot să vă ajut. Nu vreau să vă deranjez, dar dacă nu știți cum să negociați pe termen lung cu românii, am putea discuta mai multe detalii.”
Ion se uită la fetele care păreau complet nepăsătoare la faptul că se aflau într-o întâlnire de afaceri internaționale, iar una dintre ele le spunea chinezilor despre cum să-și structureze mai bine oferta.
Unul dintre bărbați zâmbi ușor, ridicând o mână spre Ana. „Este posibil să fiu interesat de ajutorul vostru. Contractul este mai complex decât am anticipat.”
Ion nu mai știa ce să spună. La naiba! Se gândea. Începea să înțeleagă că acești copii erau mult mai mult decât fuseseră în aparență. Nu erau doar victimele unui sistem care le lăsase de izbeliște. Erau… elemente cheie într-o poveste care era încă nespusă, dar care avea un impact mult mai mare asupra viitorului său decât își imagina.
În acele momente, Ion nu se putea abține să nu se simtă răspunzător pentru acești copii, deși știa că nu avea resursele sau cunoștințele necesare pentru a le schimba destinul. Știa că întâlnirea sa cu investitorii chinezi era crucială, dar dintr-o dată, totul părea mult mai mic și mai nesemnificativ în comparație cu acest moment de claritate.
„Vasile,” spuse Ion la final, „cumpără-le ceva dulce. Avem nevoie de câteva momente pentru a discuta. Iar pentru voi, fetelor…” Ion se opri, privind cu atenție amândouă fetele. „Vom discuta mai multe. Nu lăsați niciodată pe nimeni să vă subestimeze pentru ceea ce sunteți. Credeți-mă, viitorul vostru e mult mai important decât orice afacere de pe lume.”
Fetele au privit una la alta, iar apoi Ana a zâmbit timid. „Mulțumim, domnule Ion. Dar, nu cred că am vreo problemă. Suntem capabile.”
Ion își dădu seama că fata avea dreptate. Ele nu aveau nevoie de mila lui. Aveau o voință de fier și un talent pe care foarte mulți oameni din afaceri nu-l aveau, indiferent cât de încrezători erau.
Așadar, în acea zi, la sfârșitul întâlnirii cu investitorii chinezi, Ion pleca cu un gând nou. Avea un contract semnat, dar, mai important decât atât, descoperise o poveste ascunsă. Nu știa ce urma, dar știa că aceste două fetițe aveau mai multe de spus despre lumea afacerilor decât ar fi putut înțelege la început.
În drum spre casă, în timp ce Vasile conducea mașina, Ion se uită la fetele care stăteau tăcute pe bancheta din spate. Ele nu aveau să știe niciodată, dar viața lor și viața lui tocmai se intersectaseră într-un mod care urma să schimbe multe lucruri. Poate chiar destinul lor.
„Nu pot să le dau doar un loc unde să stea,” gândi Ion. „E timpul să le arăt că au un loc în această lume.”
Dar cu fiecare gând care îi trecea prin minte, Ion știa că totul depindea de el. Aceste fetițe, nevoiașe și fără familie, erau acum parte din viața lui. Și, indiferent ce ar fi urmat, el era hotărât să le ofere o șansă.
Șansa de a-și scrie propriul destin.