În acea seară, viața mea s-a întors cu susul în jos. Eram doar pe drumul spre casă. Vremea era atât de geroasă, brrr…
Mi-am strâns haina și mai tare! Când eram aproape de casă, o siluetă mică și întunecată m-a speriat de moarte, apropiindu-se încrezător din ce în ce mai mult. Dar în lumină, am văzut că nu era o fantomă, ci doar un băiețel! Părea obosit, cu părul ciufulit și o jachetă subțire. Săracul, trebuie să fie pierdut, m-am gândit, în timp ce am întins mâna după telefon pentru a suna la poliție…
Dar băiatul s-a agățat de brațul meu și, cu o voce tremurândă, a spus:
CONTINUAREA 👇
„Tu ești Tudor, nu-i așa? Te-am așteptat aici,” a continuat băiatul, privirea lui fixându-mă cu o intensitate ciudată pentru un copil atât de mic.
Am înghețat, dar nu din cauza gerului. De unde știa acest copil numele meu?
„Da, sunt Tudor,” am recunoscut precaut. „Dar cine ești tu? Și cum de știi cum mă cheamă?”
Băiatul și-a frecat mâinile înghețate și a aruncat o privire neliniștită peste umăr, ca și cum s-ar fi temut că cineva ne-ar putea auzi.
„Mă numesc Mihai,” a șoptit el. „Mi-a spus mama să te găsesc. A spus că doar tu poți ajuta.”
Am privit în jur, pe strada pustie. Nicio mașină, niciun adult care să caute un copil pierdut. Doar noi doi, în lumina slabă a unui felinar îndepărtat.
„Mama ta? Cine e mama ta? Și unde este ea acum?”
„Nu pot să-ți spun aici,” a insistat băiatul, trăgându-mi mâna spre poarta casei mele. „Trebuie să intru. E important. Te rog.”
Instinctul meu de autoconservare mă îndemna să sun la poliție. Un copil necunoscut care apare în fața casei mele, care îmi știe numele… totul părea un scenariu perfect pentru o capcană sau ceva sinistru. Dar era atât de mic, probabil nu mai mare de șapte ani, cu obrajii roșii de frig și ochii mari, plini de teamă și speranță în același timp.
„Bine,” am cedat în cele din urmă. „Dar vorbim înăuntru doar cinci minute, apoi trebuie să sun la cineva. Părinții tăi trebuie să fie îngrijorați.”
Odată intrați în casa mea, Mihai a refuzat să-și scoată jacheta subțire, ca și cum s-ar fi pregătit să fugă în orice moment. S-a așezat pe marginea canapelei mele, privindu-mă atent în timp ce pregăteam ceai cald pentru amândoi.
„Acum,” am spus, așezându-mă în fața lui, „poți să-mi spui cum de știi cine sunt și de ce te-a trimis mama ta la mine?”
Mihai a sorbit din ceai, mâinile lui mici încă tremurând.
„Mama mi-a arătat poza ta. A spus că ești singura persoană care poate înțelege. A spus că și tu ai văzut.”
Un fior mi-a străbătut șira spinării. „Am văzut? Ce anume?”
„Lumina,” a răspuns Mihai simplu. „Lumina din pădure.”
Ceașca de ceai aproape mi-a scăpat din mână. Acele cuvinte… Nu mai vorbisem cu nimeni despre ceea ce văzusem în pădure în urmă cu cincisprezece ani. Nici măcar cu familia mea. Cum putea acest băiat să știe?
„Cine e mama ta?” am întrebat, vocea mea devenind brusc răgușită.
„Elena Vasilescu.”
Numele m-a lovit ca un trăsnet. Elena fusese colega mea de clasă în liceu. Ne-am pierdut legătura după… după incidentul din pădurea Băneasa. După lumina aceea stranie care ne schimbase viețile pentru totdeauna.
„Elena? Dar… n-am mai văzut-o de cincisprezece ani. Cum…”
„A dispărut,” m-a întrerupt Mihai, ochii umplându-i-se de lacrimi. „Acum trei zile. Dar înainte să dispară, mi-a dat asta.”
A scos din buzunarul jachetei un plic mic, îndoit, și mi l-a întins cu mâna tremurândă.
L-am deschis cu inima bătând nebunește. Înăuntru era un bilet scris în grabă și o fotografie veche, îngălbenită de timp – eu și Elena, în ultima zi de liceu, zâmbind spre cameră, neștiind că în acea seară viețile noastre urmau să se schimbe pentru totdeauna când am hotărât să mergem la petrecerea din pădure.
Biletul era simplu:
„Tudor, dacă citești asta, înseamnă că s-a întâmplat. Ei s-au întors. Mihai are nevoie de protecția ta. El vede lumina, așa cum am văzut-o noi. Nu suna la poliție. Nu spune nimănui. Ei ne urmăresc. Ai grijă de el până mă întorc. Dacă nu mă întorc… știi ce să faci. Coordonatele sunt aceleași. – Elena”
Am ridicat privirea spre băiat, realizând brusc asemănarea. Aceiași ochi verzi, pătrunzători. Aceeași încăpățânare în bărbie.
„Tu ești fiul Elenei,” am șoptit, mai mult pentru mine.
Mihai a dat din cap.
„Și… ai văzut și tu lumina?” l-am întrebat, simțind un nod în stomac.
„Da,” a confirmat băiatul. „În fiecare noapte, de când împlinisem șase ani. Mama a spus că așa a fost și pentru tine.”
Mi-am trecut mâna prin păr, amintirile năvălind înapoi. Luminile stranii din pădure. Sunetele pe care nimeni altcineva nu le auzea. Figurile care se mișcau între copaci, cu mișcări care nu păreau umane. Și apoi, dispariția temporară a Elenei – trei zile în care toată lumea o căutase, iar când se întorsese, nu-și amintea nimic… sau cel puțin așa pretinsese.
„Ce s-a întâmplat cu mama ta, Mihai? Unde crezi că a dispărut?”
Băiatul a privit spre fereastră, spre cerul întunecat al nopții.
„A luat-o lumina,” a răspuns el simplu. „La fel cum a luat-o și atunci. Dar de data asta, a spus că s-ar putea să nu se mai întoarcă.”
M-am ridicat și am început să mă plimb prin cameră, gândurile alergându-mi prin minte. Ce ar trebui să fac? Să sun la poliție? Dar ce le-aș spune? Că o fostă colegă de liceu, pe care n-am mai văzut-o de ani de zile, mi-a trimis copilul ca să-l protejez de niște lumini stranii din pădure? M-ar lua drept nebun sau, și mai rău, ar bănui că am făcut ceva cu Elena.
Mi-am privit din nou telefonul, apoi pe Mihai, care mă urmărea cu o expresie care părea mult prea matură pentru vârsta lui.
„De ce aș fi eu în siguranță?” am întrebat. „Dacă aceste… lucruri… au luat-o pe mama ta, de ce nu m-ar lua și pe mine?”
„Pentru că tu ai fugit,” a răspuns Mihai. „Mama a spus că tu ai fost singurul care a fugit atunci. De aceea te-au lăsat în pace toți anii aceștia.”
Amintirea acelei nopți m-a izbit cu forța unui tren. Era adevărat. Când lumina apăruse și Elena fusese atrasă spre ea, eu fugisem. Lăsasem în urmă cea mai bună prietenă din lașitate. Iar apoi, când revenise și toți o credeau nebună pentru poveștile ei, eu tăcusem. Mă mutasem din oraș la scurt timp după aceea, pentru facultate, și nu mă mai întorsesem niciodată.
Am privit din nou biletul, apoi fotografia, apoi pe băiatul care își freca ochii, obosit după o zi probabil plină de frică și confuzie.
„Cum ai ajuns aici, Mihai? Cum ai știut unde locuiesc?”
„Mama avea adresa ta,” a explicat el. „Mi-a dat bani pentru tren și mi-a explicat cum să ajung. A spus că dacă nu te găsesc acasă, să aștept în curtea din spate, unde nu mă poate vedea nimeni.”
Planificase totul. Elena știa că va dispărea.
Am oftat adânc și m-am uitat pe fereastră. Noaptea era tot mai întunecată, iar undeva, departe, am avut impresia că văd o licărire ciudată deasupra pădurii de la marginea orașului. Exact ca în urmă cu cincisprezece ani.
„Bine, Mihai,” am spus în cele din urmă. „Poți rămâne aici deocamdată. Mâine vom încerca să aflăm mai multe despre ce s-a întâmplat cu mama ta.”
Băiatul a dat din cap, relaxându-se vizibil pentru prima dată de când îl întâlnisem.
„Mulțumesc,” a șoptit el. „Mama a spus că ai să mă ajuți. A spus că, în ciuda a tot ce s-a întâmplat, tu ești un om bun.”
Cuvintele lui m-au lovit adânc. După toți acești ani în care mă ascunsesem de trecut, de vină, de frică, Elena încă mai credea în mine. Mă trimisese pe fiul ei – cea mai prețioasă ființă din viața ei – să-l protejez.
De data asta, mi-am promis, nu voi mai fugi. Orice ar fi acele lumini, orice s-ar fi întâmplat cu Elena, voi descoperi adevărul. Îi datoram cel puțin atât.
În timp ce pregăteam un pat pentru Mihai pe canapeaua din living, băiatul a adormit aproape instantaneu, epuizat. M-am așezat lângă fereastră, privind în noapte, spre pădure.
„Te voi găsi, Elena,” am șoptit. „De data asta, promit că nu te voi abandona.”
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.