Razele strălucitoare ale soarelui inundau bucătăria cu o lumină caldă, parcă invitând la liniște și o masă fără grabă.
Aroma proaspătă a plăcintei cu vișine se împletea cu mirosul subtil de vanilie, creând o adevărată simfonie a gustului. Ioana a aranjat rapid masa, anticipând odihna după un maraton culinar dificil. Rochia ei ușoară cu flori, ca și ea însăși, inspira o dispoziție bună doar prin apariția sa.
Astăzi era duminică, ziua în care Elena Vasilescu, mama soțului, venea în vizită. Vizitele ei deveniseră de mult un fel de ritual, neschimbat ca succesiunea anotimpurilor. În fiecare duminică, aproape de prânz, Elena Vasilescu apărea la ușă pentru a gusta preparatele nurorii.
Ioana se străduia din răsputeri să-i facă pe plac soacrei, selecta cu atenție meniul, experimenta cu rețete noi, crea adevărate capodopere culinare. “Ioanică, dragă, ce fată de treabă ești!”, s-a auzit în hol vocea Elenei Vasilescu. “Ce aromă!” — “Bună ziua”, — a răspuns ea, invitând-o pe soacră în bucătărie.
— Vă rog, intrați, plăcinta tocmai s-a copt. Musafira, cu opulența caracteristică femeilor de vârsta ei, a intrat în bucătărie. — Ce primitor e la voi, — a spus ea, așezându-se la masă, — și mereu atât de gustos.
— Mulțumesc, — a răspuns Ioana stânjenită, punând pe masă ceainicul și o farfurioară cu prăjituri. Am încercat. Elena Vasilescu a examinat critic camera, oprindu-și privirea asupra fiecărui detaliu.
Pe ghivecele de flori de pe pervaz, pe șervețelul frumos și tablourile care decorau pereții. La masă s-a încins o conversație relaxată. Elena Vasilescu, ca de obicei, se interesa de treburile de la restaurantul unde Ioana lucra ca ajutor de bucătar.
— Clienții, ca întotdeauna, sunt pretențioși? — a întrebat soacra, mușcând dintr-o bucată de plăcintă. — Da, puțin, dar nu-i nimic, nu mă plâng, — a răspuns evaziv nora. — Dar unde-i Șerban? Că de tot ce ai pregătit așa de minunat, și de fiul meu am uitat, — s-a interesat Elena Vasilescu.
— Păi unde să fie, probabil iar la serviciu? — a răspuns Ioana, punând pe masă o cană cu ceai verde. — A promis că vine curând, dar l-au chemat pentru raportul trimestrial chiar și duminica. — Muncitorul meu, — a zâmbit mama, luând cana, — e un băiat bun.
Doar că prezența lui în casă e mai mică decât mi-aș dori. Ioana s-a înroșit. Nu voia să vorbească despre acest subiect.
Îl iubea pe Șerban, și pentru ea, ca soție, era important ca el să se simtă confortabil și iubit. Musafira a privit plăcinta cu un zâmbet. — Dar asta ce minune mai e? — Cu vișine, — a răspuns Ioana, tăind-o în bucăți.
— Am mai adăugat vanilie și scorțișoară, preferata dumneavoastră. — Serios? — Elena Vasilescu s-a fâstâcit ciudat, mușcând dintr-o bucățică. — Dar mie îmi place, de fapt, cu gem de mere.
— Ei, nu-i nimic. Oricum ești un adevărat geniu culinar. Ioana a zâmbit.
Îi făcea plăcere să audă laude de la soacră. În ultima vreme, între ele se stabilise o relație destul de caldă, nu ca înainte, când se certau ca pisica și câinele. Acum, în schimb, vorbeau despre tot felul de lucruri mărunte, despre vreme, seriale noi și toate celelalte.
E adevărat că Ioana a trebuit să se absenteze pentru un minut pentru a da directorului restaurantului contactele unor buni furnizori de fructe de mare. Dar Elena Vasilescu părea că nici n-a observat absența ei.
— Dar Șerban îți povestește des despre munca lui, planurile de viață? — a întrebat soacra, terminându-și bucata de plăcintă.
— Nu prea, sincer să fiu. E mereu ocupat. — Pe scurt, iată, de câteva săptămâni tot plănuim.
A răspuns Ioana oftând trist. — Dar mergeți oricum, găsiți timp, că fără copilași ce fel de familie e asta. Acum medicina e așa de avansată că totul e posibil.
Și tu ești încă tânără, vârsta îți permite, — a spus musafira, ridicându-se de la masă. — Îți mulțumesc pentru masa delicioasă, Ioanică. Eu cred că plec.
— Bine. Vă dau jumătate din plăcintă la pachet, doar să o împachetez, — a spus Ioana, conducând-o pe soacră până la ușă. Imediat ce Elena Vasilescu a plecat, Ioana a răsuflat ușurată.
S-a întors în bucătărie, pregătindu-se să facă ordine după masă, când privirea i s-a oprit pe ghiveciul cu mușcată de pe pervaz. Floarea părea ofilită, ca și cum n-ar fi fost udată de mult timp. — Ciudat, — a murmurat ea, apropiindu-se de fereastră, — sunt absolut sigură că am udat-o ieri.
Ioana a examinat cu grijă pământul din ghiveci, apoi a săpat ușor cu o lopeţică mică. Ceva nu era în regulă, iar după o secundă, printre vârfurile rădăcinilor, a observat ACEL LUCRU… Ce mai e și asta? Inima i-a bătut neliniștită în piept.
Nu-și putea crede ochilor…
CONTINUAREA 👇
Maria a rămas nemișcată, privind obiectul pe care-l descoperise printre rădăcinile mușcatei. Era o mică cutie de metal, aproximativ de mărimea unei cutii de chibrituri, dar mult mai elegantă, cu un model intricat gravat pe suprafața ei. Nu părea să fie ceva ce ar fi putut ajunge acolo din întâmplare.
Cu mâinile tremurânde, a scos cutia din pământ și a șters-o de resturile de sol. Era grea pentru dimensiunile ei, sugerând că înăuntru era ceva de valoare. Maria a încercat să o deschidă, dar capacul era blocat.
— Ce faci acolo? a răsunat vocea lui Andrei din spatele ei, făcând-o să tresară atât de violent încât aproape a scăpat cutia.
— M-ai speriat! a exclamat ea, ascunzând instinctiv obiectul în palmă. Nu te-am auzit intrând.
Andrei s-a apropiat, zâmbind ștrengărește.
— Ai descoperit comoara piratului? a glumit el, aruncând o privire spre ghiveciul răvășit.
Maria a ezitat. Ceva în legătură cu această cutie îi dădea o senzație stranie. De ce ar fi ascuns cineva un obiect în ghiveciul ei cu flori? Și cine?
— Florile s-au ofilit după vizita mamei tale, a spus ea în cele din urmă, arătând cutia. Și când am săpat să văd ce se întâmplă, am găsit asta.
Andrei a luat cutia și a examinat-o cu atenție, fața lui schimbându-se brusc. Toată atitudinea jucăușă a dispărut, înlocuită de o paloare îngrijorătoare.
— Unde ai găsit-o exact? a întrebat el, vocea lui devenind tensionată.
— Chiar în ghiveciul ăsta, printre rădăcini. Andrei, ce este? O recunoști?
El nu a răspuns imediat, continuând să fixeze cutia ca și cum s-ar fi așteptat ca aceasta să explodeze. Apoi, fără avertisment, a deschis-o cu o mișcare precisă, apăsând într-un punct specific pe ornamentul gravat.
Înăuntru, pe un pat de catifea neagră, se afla o cheie mică, veche, probabil de aur, judecând după culoarea ei strălucitoare.
— Este cheia seifului bunicului, a șoptit Andrei, mai mult pentru sine. Se presupunea că a fost pierdută la moartea lui… acum douăzeci de ani.
Maria s-a apropiat, confuză.
— Dar cum de a ajuns în ghiveciul nostru? Andrei, ce se întâmplă?
El a închis cutia cu un clic și a privit-o direct în ochi.
— Nu știu, dar intenționez să aflu. Mama a fost singura care a avut acces la ghiveciul ăsta astăzi, nu-i așa?
Maria a dat din cap afirmativ.
— Doar ea, dar a stat la masă tot timpul… Stai, a fost un moment când am ieșit să vorbesc la telefon. Putea atunci să… dar de ce ar face asta?
Andrei a strâns cutia în pumn, încleștând maxilarul.
— Pentru că acel seif conține ceva ce mama a căutat timp de ani de zile. Ceva ce bunicul nu a vrut niciodată să-i dea.
— Ce anume?
— Documentele originale ale casei în care locuim acum. Casa asta nu a fost cumpărată, Maria. A fost moștenirea bunicului, dar printr-un aranjament special. Mama lui, străbunica mea, a stipulat în testament că proprietatea poate fi folosită doar de descendenții direcți care întemeiază o familie. Mama a fost doar custode până când m-am căsătorit eu cu tine. Acum, legal, casa ne aparține nouă.
Maria a simțit cum i se înmoaie genunchii și s-a așezat pe scaunul din apropiere.
— Vrei să spui că mama ta… a încercat să ascundă cheia ca să nu putem dovedi dreptul nostru asupra casei?
Andrei a oftat adânc.
— Nu știu exact ce plănuiește, dar e clar că a vrut să întârzie momentul în care vom găsi documentele. De când ne-am căsătorit, a tot insistat că ar trebui să vindem casa și să împărțim banii. A spus că ar fi mai bine pentru noi să ne mutăm într-un apartament nou. Acum înțeleg de ce.
Au fost întrerupți de soneria telefonului. Era Elena Vasilescu.
— Andrei, dragul meu! a exclamat ea cu o voce dulce ca mierea. Am uitat să-ți spun, am găsit un broker imobiliar excelent care ne poate ajuta cu vânzarea casei. Crede că putem obține un preț foarte bun în zona voastră!
Andrei a schimbat o privire cu Maria înainte de a răspunde, încercând să-și păstreze calmul.
— Mulțumesc, mamă, dar cred că vom amâna discuția despre vânzare deocamdată. De fapt, tocmai am descoperit niște documente interesante despre casă… sau mai exact, urmează să le descoperim.
Tăcerea de la celălalt capăt al firului a fost mai elocventă decât orice replică.
— Ce documente? a întrebat Elena în cele din urmă, vocea ei pierzându-și toată dulceața.
— Cele din seiful bunicului. Știi, cel pentru care tocmai am găsit cheia.
— Andrei, a început Elena, schimbându-și brusc tactică, vocea devenind tremurătoare. Nu înțelegi. Am făcut tot ce am putut pentru tine. După moartea tatălui tău, această casă a fost singura noastră sursă de securitate. Am dreptul moral la jumătate din valoarea ei!
— Ne putem întâlni mâine să discutăm despre asta, a sugerat Andrei, strângând-o pe Maria de mână. După ce voi deschide seiful.
După ce a închis telefonul, Andrei s-a întors spre Maria cu o expresie hotărâtă.
— Hai să mergem în pod. Acolo e seiful, ascuns după o placă în perete.
Au urcat împreună scările până la pod, un spațiu pe care îl folosiseră doar pentru depozitare și pe care Maria nu-l explorase niciodată cu adevărat. Andrei s-a îndreptat direct spre colțul de nord-est, unde a început să îndepărteze cutiile vechi și obiectele prăfuite.
În spatele unei picturi vechi, a apărut un panou din lemn care nu se potrivea perfect cu restul peretelui. Andrei l-a împins, dezvăluind un seif mic, încastrat în zid.
Cu mâinile tremurânde ușor, a introdus cheia în broască și a răsucit-o. Mecanismul s-a deblocat cu un clic satisfăcător.
În interiorul seifului se aflau mai multe dosare îngălbenite de vreme, câteva fotografii vechi, un ceas de buzunar din aur și un plic sigilat pe care scria „Pentru Andrei și soția lui”.
Maria a simțit o emoție ciudată citind acele cuvinte. Bătrânul nici măcar nu o cunoscuse, dar prevăzuse că nepotul lui se va căsători într-o zi și a pregătit acest mesaj pentru ei.
Andrei a deschis plicul cu grijă și a scos o scrisoare scrisă de mână.
„Dragă Andrei și soția ta,
Dacă citești această scrisoare, înseamnă că ați găsit cheia și, sper eu, că v-ați descurcat să navigați prin complicațiile familiei noastre. Casa în care locuiți acum a fost construită de străbunicul tău cu mâinile lui, pentru familia sa. A pus în ea nu doar cărămizi și mortar, ci și dragoste și speranță pentru generațiile viitoare.
Fiica mea, mama ta, a avut întotdeauna o relație complicată cu proprietatea familiei. Dorința ei de independență financiară a depășit adesea respectul pentru tradiție și legăturile familiale. De aceea am protejat această moștenire prin testament, asigurându-mă că va ajunge la tine și la familia pe care o vei întemeia.
În dosarele alăturate veți găsi actele originale ale casei, testamentul meu și alte documente legale care vă garantează dreptul de proprietate deplină. Există, de asemenea, informații despre un cont bancar deschis în numele tău, pe care l-am alimentat în secret de-a lungul anilor.
Această casă nu este doar o proprietate, ci o mărturie a istoriei familiei noastre. Sper că veți găsi fericirea între aceste ziduri și veți adăuga propriile voastre capitole la povestea începută cu generații în urmă.
Cu dragoste, Bunicul tău, Constantin”
Maria a simțit cum i se umezesc ochii citind scrisoarea. Andrei era mut de emoție.
— Deci de asta insista mama atât de mult să vindem, a șoptit el în cele din urmă. Știa că nu are niciun drept legal asupra casei, dar spera să mă convingă înainte să descopăr adevărul.
A deschis unul dintre dosare și a găsit actele casei, exact cum menționase bunicul său. Documentele confirmau fără echivoc că proprietatea aparținea exclusiv lui Andrei, cu condiția să întemeieze o familie – condiție deja îndeplinită prin căsătoria cu Maria.
Un alt dosar conținea detalii despre contul bancar. Suma acumulată acolo era substanțială, suficientă pentru a renova complet casa sau pentru a începe o afacere.
— Ce vom face acum? a întrebat Maria, strângându-i mâna.
Andrei a privit-o, apoi a privit în jur, la podul plin cu amintirile familiei sale.
— Vom transforma această casă în căminul pe care l-am dorit întotdeauna. Și poate… poate că e timpul să ne gândim serios la acei copilași despre care tot vorbește mama.
Maria a zâmbit, amintindu-și comentariul Elenei despre familie.
— Și cu mama ta cum rămâne?
Andrei a strâns documentele și le-a pus înapoi în seif, închizându-l cu grijă.
— O vom invita mâine la prânz. Îi vom arăta scrisoarea bunicului și documentele. Poate că, în sfârșit, va înțelege că această casă nu e doar despre bani, ci despre legăturile de familie și continuitate. Iar dacă nu… ei bine, va trebui să accepte că decizia ne aparține acum.
Au coborât împreună din pod, iar Andrei s-a oprit pe scări, privind-o pe Maria cu o nouă determinare în ochi.
— Dar mai întâi, să replantăm acea mușcată. Se pare că ne-a adus un noroc incredibil astăzi.
Maria a râs, simțind că o povară necunoscută până atunci s-a ridicat de pe umerii ei. În sfârșit, casa aceasta putea deveni cu adevărat căminul lor.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.