Era amuzant să vezi cum micuții în costume de iepurași, șoricei, vulpișoare și alte animale se înșiruiau ca o sfoară spre ieșire. Părinții au zâmbit, privind spre copiii lor. Și apoi în sală a intrat o femeie cu un băiețel.
Educatoarea Ana Sergheevna l-a luat pe băiețel, a zâmbit și pentru o clipă s-a oprit, transferând confuză privirea spre părinți. Cumva s-a uitat la Victor, așa i s-a părut, apoi femeia l-a condus pe copil spre un scăunel liber. Mulți părinți o priveau curioși pe Daria, care se așezase într-un colț, și nu au observat imediat băiețelul.
Dar Victor stătea ca lovit în cap. În sală tocmai fusese adus un băiețel care semăna ca două picături de apă cu Ionuț. Lui Victor i s-a părut inițial că era chiar fiul său.
Aceiași ochi albaștri, nas puțin în vânt, doar părul era diferit. Ionuț avea părul tuns, doar ușor ondulat în vârf, iar acest micuț avea o grămadă de bucle blonde. Îi încadrau fața ca o căciuliță.
Olga Vasilievna stătea și ea uimită. — Victor, nu înțeleg, — a șoptit ea. — Cred că am ceva cu ochii.
Acest băiețel seamănă atât de mult cu Ionuț. — Probabil și eu am ceva cu ochii, — a răspuns el încet. S-a uitat la
CONTINUAREA 👇
S-a uitat la fiul său care stătea în primul rând între ceilalți copii, așteptând să înceapă programul. Ionuț, îmbrăcat în costumul său de ursuleț, își aștepta rândul să recite poezia pe care o exersaseră împreună în ultima săptămână. Victor se mândrea cu fiul său de cinci ani, care învățase versurile perfect.
Dar acum, Victor nu se putea concentra pe spectacol. Privirea lui revenea obsesiv la celălalt băiat, sosit mai târziu împreună cu femeia pe care n-o mai văzuse niciodată la grădiniță. Asemănarea era atât de izbitoare încât simțea cum îi bate inima cu putere.
— Cine e femeia aceea? o întrebă Victor pe soția sa, încercând să pară detașat.
— Nu știu, răspunse Olga în șoaptă. Cred că e pentru prima dată aici. Poate e vreo mătușă care a venit în locul părinților.
Victor încuviință din cap, dar nu putea scăpa de senzația ciudată care-l cuprinsese. Asemănarea dintre Ionuț și celălalt băiat era prea mare pentru a fi o coincidență. Aceeași formă a ochilor, aceeași curbă a gurii, chiar și felul în care își ținea capul înclinat ușor spre dreapta când era atent.
Spectacolul începu. Copiii își jucau rolurile cu entuziasm, iar părinții aplaudau fericiți. Ionuț își recită perfect poezia, iar Victor și Olga îl aplaudară mândri. Dar ochii lui Victor continuau să fie atrași de celălalt băiat, care era acum în mijlocul scenei, recitând și el o poezie.
Vocea băiatului era limpede și sigură, iar Victor simți un fior când observă că până și gesturile lui erau similare cu cele ale lui Ionuț.
După spectacol, în timp ce copiii se împrăștiau prin sală pentru a se întâlni cu părinții, Victor se ridică.
— Mă duc să vorbesc cu educatoarea, spuse el, lăsând-o pe Olga să-l felicite pe Ionuț.
Ana Sergheevna stătea lângă măsuța cu gustări, aranjând farfuriile cu prăjituri pentru copii.
— Ana Sergheevna, pot să vă întreb ceva? începu Victor, încercând să-și controleze vocea.
— Desigur, domnule Popescu, ce s-a întâmplat? răspunse educatoarea, ridicând privirea.
— Băiatul acela, cel care a venit mai târziu. Cine este?
Educatoarea ezită o clipă, privind în direcția în care stătea băiatul alături de femeia care-l adusese.
— Este Matei. A venit cu mătușa lui, Daria. Părinții lui lucrează în străinătate și nu au putut veni la serbare.
— Nu l-am mai văzut la grădiniță înainte, insistă Victor.
— Pentru că nu este la grupa noastră. Este la grupa mijlocie B, noi suntem grupa mijlocie A. Dar cum azi am organizat serbarea împreună, toate grupele sunt aici.
Victor dădu din cap, procesând informația.
— Și… știți ceva despre părinții lui?
Ana Sergheevna îl privi lung, cu o expresie ciudată în ochi.
— De ce vă interesează, domnule Popescu?
— Pentru că… Victor ezită, nesigur ce să spună. Pentru că seamănă extraordinar de mult cu fiul meu.
Educatoarea oftă ușor.
— Da, am observat și eu. Este… remarcabil.
— Ana Sergheevna, vă rog, spuneți-mi ceva despre părinții lui. Trebuie să știu.
Femeia păru să cântărească ce să spună.
— Tatăl lui nu este în peisaj, din câte știu. Mama lui este Irina Dumitrescu. Lucrează ca asistentă medicală și este plecată temporar la un curs de specializare în străinătate. Copilul a rămas în grija mătușii.
Victor simți cum i se usucă gura. Irina Dumitrescu. Numele îi era foarte familiar. Cu aproape șase ani în urmă, avusese o relație scurtă, dar intensă cu o asistentă medicală pe nume Irina. Asta se întâmplase înainte să o cunoască pe Olga, într-o perioadă când lucra mult și călătorea des. Relația durase câteva luni și se terminase când el fusese transferat în alt oraș. Își amintea că despărțirea fusese bruscă, fără explicații adecvate din partea lui.
— Vă mulțumesc, spuse el mecanic, îndepărtându-se.
Se îndreptă spre locul unde stătea băiatul, Matei, alături de mătușa lui. Femeia îl observă apropiindu-se și îl privi cu atenție.
— Bună ziua, spuse Victor. Îmi permiteți să mă prezint? Sunt Victor Popescu, tatăl lui Ionuț.
— Daria Ionescu, răspunse femeia, strângându-i mâna. Sunt mătușa lui Matei.
— Am observat o asemănare remarcabilă între băieți, spuse Victor, încercând să pară casual.
Daria zâmbi ușor, dar ochii ei rămaseră vigilenți.
— Da, și noi am observat. Matei a remarcat imediat când l-a văzut pe Ionuț. A spus că arată ca el în oglindă.
Victor se aplecă puțin, adresându-se direct băiețelului.
— Bună, Matei. Eu sunt Victor. Cred că l-ai întâlnit pe fiul meu, Ionuț.
Matei dădu din cap, privind cu ochi mari și curioși.
— Da, arată ca mine, dar are părul mai scurt, răspunse el simplu.
Victor simți un nod în gât. Vocea băiatului, intonația, până și modul în care pronunța cuvintele era identic cu al lui Ionuț.
— Matei, poți să te duci să iei niște prăjituri? îl întrebă Daria, dându-i o farfurie mică. Putem vorbi noi, adulții, între timp.
Băiatul alergă fericit spre masa cu gustări, iar Daria se întoarse spre Victor cu o expresie gravă.
— Știu cine sunteți, spuse ea direct. Irina mi-a povestit despre dumneavoastră.
Victor simți cum inima îi bate cu putere.
— Matei este fiul meu, nu-i așa? întrebă el, deși știa deja răspunsul.
Daria îl privi lung înainte de a răspunde.
— Da. Irina a aflat că era însărcinată la scurt timp după ce ați plecat. A încercat să vă contacteze, dar numărul dumneavoastră nu mai era valabil, iar firma spunea că v-ați transferat și nu vă poate da datele de contact.
Victor închise ochii pentru o clipă, amintindu-și. Își schimbase numărul de telefon când se mutase și nu dăduse nimănui vechea adresă. Fusese o perioadă de schimbări majore în viața lui.
— De ce nu m-a căutat mai insistent? Putea să mă găsească.
— A încercat, răspunse Daria cu o ușoară iritare în voce. Dar când a aflat că v-ați căsătorit cu altcineva și că soția dumneavoastră era însărcinată, a decis să nu mai insiste. Nu voia să vă strice noua viață.
Victor se simți copleșit. Olga rămăsese însărcinată la doar câteva luni după ce începuseră relația. Ionuț se născuse nouă luni mai târziu. Asta însemna că Matei era cu doar câteva luni mai mare decât Ionuț.
— Trebuie să vorbesc cu Irina, spuse el, încercând să-și păstreze calmul.
— Este în Germania la un curs de specializare. Se întoarce peste două săptămâni, răspunse Daria.
— Pot să… pot să-l văd pe Matei din când în când până atunci?
Daria îl privi evaluator.
— De ce? Ce vreți să-i spuneți?
— Nimic deocamdată. Doar vreau să-l cunosc. Este fiul meu.
— Un fiu de care nu ați știut timp de cinci ani și jumătate, remarcă Daria cu amărăciune. Un fiu pentru care Irina a lucrat dublu ca să-i ofere tot ce avea nevoie, fără niciun ajutor.
Victor înghiți nodul din gât.
— Înțeleg că sunteți supărată, și pe bună dreptate. Dar vă rog să înțelegeți că nu am știut. Dacă aș fi știut, lucrurile ar fi stat altfel.
În acel moment, Olga apăru lângă el, ținându-l de mână pe Ionuț.
— Victor, e totul în regulă? Ionuț vrea acasă, e obosit.
Victor se întoarse spre soția sa, simțind cum lumea lui se clatină. Cum să-i explice? Ce să-i spună? Avea un alt fiu, aproape de vârsta lui Ionuț, despre care nu știuse niciodată.
— Da, imediat plecăm, răspunse el, încercând să pară normal. Olga, ea este Daria, mătușa lui Matei.
Olga zâmbi politicos.
— Încântată. Băiețelul dumneavoastră seamănă extraordinar de mult cu Ionuț. E aproape ca și cum ar fi frați.
Zâmbetul Dariei era forțat.
— Da, natura face uneori coincidențe remarcabile.
Victor scoase o carte de vizită și i-o întinse Dariei.
— Vă rog să mă contactați. Sau să-i dați numărul meu Irinei când se întoarce. Trebuie să vorbim.
Daria luă cartea de vizită și o puse în buzunar fără să comenteze.
— La revedere, domnule Popescu. La revedere, doamnă. La revedere, Ionuț.
Victor o urmă pe Olga spre ieșire, ținându-l pe Ionuț de cealaltă mână. Când ajunseră în parcare, Olga se întoarse spre el.
— Ce a fost asta? păreai foarte tulburat când vorbeai cu femeia aceea.
Victor se gândi rapid. Nu putea să-i spună adevărul, nu încă, nu așa, în mijlocul parcării grădiniței.
— Nimic important. Doar… asemănarea dintre băieți m-a surprins.
Olga îl privi circumspect.
— Ești sigur că e doar asta? Păreai foarte intens când vorbeai cu ea.
— Da, sunt sigur. Hai să mergem acasă.
În următoarele zile, Victor abia putea să doarmă. Gândurile îi zburau constant la Matei, la Irina, la viața pe care nu o cunoscuse, la responsabilitățile pe care nu și le asumase. Se simțea vinovat, confuz și speriat de ce va urma. Cum va reacționa Olga când va afla? Cum va afecta asta relația lor, relația cu Ionuț?
După o săptămână de frământări, telefonul său sună. Era un număr necunoscut.
— Alo? răspunse el, simțind cum inima îi bate puternic.
— Victor? Sunt Irina.
Vocea ei era la fel cum și-o amintea – caldă, ușor răgușită. Vocea unei femei pe care o iubise cândva, chiar dacă pentru scurt timp.
— Irina… M-am întors mai devreme din Germania. Daria mi-a spus că ne-ai întâlnit fiul.
Victor respiră adânc.
— Da. Este… identic cu Ionuț. Nu pot să cred că nu am știut despre el.
— Am încercat să te găsesc, Victor. Dar când am aflat că te-ai căsătorit și că soția ta era însărcinată, am decis să te las în pace. Nu voiam să complic viața nimănui.
— Dar era dreptul meu să știu, Irina. Și dreptul lui Matei să aibă un tată.
Urmă o pauză lungă.
— Ai dreptate, spuse ea în cele din urmă. Poate că am greșit. Dar am făcut ce am crezut că e mai bine la momentul respectiv.
— Trebuie să ne vedem, spuse Victor. Trebuie să vorbim despre asta, față în față.
— Da, sunt de acord. Dar ce vei spune soției tale?
Victor închise ochii pentru o clipă, imaginându-și reacția Olgăi.
— Nu știu încă. Dar îi voi spune adevărul. Trebuie să știe.
— Bine. Putem să ne întâlnim mâine la cafeneaua din parcul central? La ora 10?
— Voi fi acolo, răspunse Victor.
În seara aceea, după ce Ionuț adormi, Victor se așeză lângă Olga pe canapea.
— Trebuie să-ți spun ceva, începu el, simțind cum i se usucă gura.
Olga îl privi îngrijorată.
— Ce s-a întâmplat? Pari foarte frământat în ultima vreme.
— Înainte să te cunosc, am avut o relație cu o femeie pe nume Irina Dumitrescu.
Olga încuviință, încurajându-l să continue.
— Când ne-am despărțit, ea a rămas însărcinată. Nu am știut asta până acum o săptămână, la serbarea de la grădiniță.
Olga se îndepărtă ușor de el, procesând informația.
— Vrei să spui că băiatul acela, cel care seamănă cu Ionuț…
— Da. Matei este fiul meu. Al nostru. Al meu și al Irinei.
Urmă o tăcere lungă și apăsătoare. Olga se ridică și se îndepărtă, oprindu-se lângă fereastra sufrageriei.
— De ce semănă atât de mult cu Ionuț? întrebă ea în cele din urmă, cu voce scăzută.
— Nu știu. Genetica este uneori… surprinzătoare. Sunt frați vitregi, în fond.
Olga se întoarse spre el, cu lacrimi în ochi.
— Și ce se întâmplă acum? Ce vrei să faci?
Victor se apropie de ea, dar nu îndrăzni să o atingă.
— Vreau să-mi cunosc fiul. Vreau să fiu prezent în viața lui. Dar asta nu schimbă cu nimic ceea ce simt pentru tine și pentru Ionuț. Voi sunteți familia mea.
— Și ei? Irina și Matei? Ce sunt ei?
— Ei sunt… o parte din viața mea pe care nu am cunoscut-o până acum. Dar pe care trebuie să o accept și să mi-o asum.
Olga îl privi lung, cu o expresie pe care Victor nu o putea descifra.
— Mă întâlnesc mâine cu Irina, continuă el. Trebuie să vorbim despre ce urmează.
— Înțeleg, spuse Olga încet. Și eu ce să fac între timp?
— Ai putea veni cu mine? sugeră Victor. Ar fi mai bine să discutăm toți trei, deschis.
Olga păru surprinsă de propunere.
— Chiar vrei asta?
— Da. Nu vreau secrete, nu vreau tensiuni. Vreau să găsim împreună cea mai bună soluție pentru copii. Pentru amândoi copiii.
A doua zi, Victor și Olga se întâlniră cu Irina la cafeneaua din parc. Conversația a fost inițial stânjenitoare, dar pe măsură ce discuția avansa, tensiunea începea să se disipeze. Irina nu dorea bani sau complicații; dorea doar ca Matei să-și cunoască tatăl și, eventual, fratele.
După câteva săptămâni de întâlniri atent planificate, Ionuț și Matei s-au întâlnit oficial. Copiii, în inocența lor, au acceptat imediat situația. Pentru ei, era minunat să aibă un prieten care arăta exact ca ei, care avea aceleași jocuri preferate și care, mai presus de toate, era fratele lor.
Viața lui Victor se transformase complet. Avea acum două familii de îngrijit, două responsabilități majore. Dar, într-un mod ciudat, simțea că viața lui era mai completă, mai autentică. Adevărul, oricât de dureros și de complicat, era întotdeauna mai bun decât minciuna sau ignoranța.
Într-o duminică, la șase luni după acea serbare care îi schimbase viața, Victor stătea pe o bancă în parc, privind cum Ionuț și Matei se jucau împreună. Olga și Irina stăteau de vorbă la câțiva metri distanță, găsind, surprinzător, multe subiecte comune.
— Tati, tati, strigară băieții în cor, alergând spre el. Putem merge la înghețată?
Victor zâmbi, privind cele două chipuri identice care îl priveau cu speranță.
— Desigur, răspunse el, ridicându-se. Să le întrebăm și pe mamele voastre dacă vor să vină.
În timp ce mergeau toți cinci spre chioșcul de înghețată, Victor realiză că uneori adevărul, oricât de neașteptat, ne poate oferi șansa unui nou început și a unei vieți mai bogate în iubire. Iar aceasta era cea mai valoroasă lecție pe care o învățase vreodată.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.