– Ia-ți plozii și dispari de aici! Iarna te poți muta într-un apartament comun! – a mârâit Gabriel, împingându-și soția și cei doi copii afară, direct în viscolul crunt.
Fulgii dansau în lumina rece a felinarelor, iar întunericul de februarie părea mai apăsător ca niciodată. Anca stătea la fereastra apartamentului lor de la etajul patru, cu nou-născutul în brațe și fetița de doi ani dormind în pătuțul de lângă. Îi tremurau degetele. Nu de frig, ci de teamă. Gabriel trebuia să se întoarcă dintr-o nouă „călătorie de afaceri”, iar de la o vreme, orice revenire a lui însemna tăceri tăioase, reproșuri și priviri care o făceau să se simtă invizibilă în propria casă.
Se cunoscuseră în urmă cu un deceniu, în biblioteca universității. Ea era studentă la Litere, el – economist promițător. Dragostea dintre ei înflorise repede, o nuntă grăbită, apoi un copil, apoi al doilea… și, brusc, iubirea părea înlocuită de indiferență, iritare și, mai nou, agresivitate.
– Mami, vine tati acasă? – întrebase Ilinca, ridicând capul din pernă cu ochii mari și senini.
– Da, iubita mea. Și i-am făcut plăcinta lui preferată cu varză. Vrei să mă ajuți s-o punem în tavă?
Fetița a dat din cap zâmbind și s-a prins cu mânuțele ei mici de marginea mesei. Într-un marsupiu strâns la pieptul Ancăi, dormea liniștit băiețelul ei nou-născut, David. În bucătărie mirosea a copt, a acasă, dar inima Ancăi era grea.
De trei ani, cu ei locuia și doamna Elena, mama lui Gabriel – femeie aprigă, dar care suferise un atac cerebral și depindea de Anca pentru cele mai multe lucruri. Îi fusese, într-un fel ciudat, sprijin. Dar de când Gabriel se schimbase, parcă și ea își pierduse puterea de a-l mai opri din alunecarea înspre acest om rece și închis.
Cheia răsuciți în broască o făcu să tresară. Gabriel intră – neras, cu ochii roșii, mirosind a parfum străin și a vin.
– De ce coaceți iar plăcinte?! Risipiți banii pe prostii!
– Tati! – strigă Ilinca alergând spre el.
Dar Gabriel o ignoră. Își azvârli geanta pe canapea și trânti haina pe spătarul scaunului.
Anca, cu copilul mic în brațe, se străduia să pună masa. Nici nu mai îndrăznea să răspundă. Știa deja cum urma să decurgă seara.
– Cum a fost călătoria? – îndrăzni ea cu o voce joasă.
– Ce întrebare mai e și asta? De ce te interesează? Mă urmărești? Mă spionezi?!
– Gabriel! – interveni doamna Elena. – Nu țipa! Sunt copii de față!
– Tu taci, mamă! Că și tu ești parte din problema asta!
Telefonul lui începu să sune. Gabriel ieși pe hol, dar Anca auzi tot. O voce de femeie, veselă și intimă. Petra. Știa de ea. O bântuia de luni bune, o nume pe care nu-l rostea nimeni, dar care atârna între ei ca o sabie.
Când Gabriel se întoarse, era explodat de furie.
– Gata! Ajunge! Ia-ți copiii și ieși afară! Nu mai vreau să vă văd!
– Ce spui?! Gabriel, afară e viscol! – încercă doamna Elena să intervină.
– Nu-mi pasă! Dispari, Anca! Tu și plozii tăi! Vă descurcați!
A smuls-o de braț și a târât-o până la ușă. Cu o mână ținând fetița care plângea și cu cealaltă protejând nou-născutul înfășat, Anca a fost împinsă în frigul nopții. Ultimul lucru pe care l-a văzut a fost lacrima neputincioasă din ochii soacrei ei.
—
Viscolul lovea nemilos. Anca își strângea pruncii la piept, trupul ei devenind zid viu între ei și iarna sălbatică.
– Mami, mi-e frig… – șopti Ilinca cu buzele vinete.
– Știu, iubita mea. Mergem la Maia. Ne va ajuta.
Maia era prietena ei din copilărie, singura care-i mai scria din când în când. Nu se mai văzuseră de luni întregi – Gabriel îi interzisese orice contact.
Cu pași grei, prin troiene, Anca înaintă patru străzi, cu copilul mic plângând și fetița tremurând. Când ajunse la interfon, abia mai putea vorbi:
– Maia… sunt eu… Anca…
Ușa se deschise imediat. Maia, în halat, o trase înăuntru.
– Doamne sfinte! Ce s-a întâmplat?!
– Ne-a dat afară… – reuși Anca să rostească. – Cu tot cu copii.
Maia nu mai întrebă nimic. Le puse haine uscate, le aduse ceai și supă. Ilinca fu culcată în dormitor, iar bebelușul adormi la pieptul mamei sale. Anca, epuizată, începu să vorbească. Despre tăcerile lui Gabriel, despre amenințări, despre cum a fost izolată de toți, despre Petra.
– Trebuie să mergi la poliție – spuse Maia categoric. – E abuz. E periculos.
– Mi-e frică… dacă-mi ia copiii?
– Dacă nu faci nimic, asta chiar s-ar putea întâmpla. Dar nu ești singură. Eu te ajut.
A doua zi, însoțită de Maia, Anca a mers la poliție. Ofițerul care le-a ascultat a fost grav:
– Doamnă, aici vorbim de violență domestică. Putem emite ordin de protecție imediat. Și mergeți acasă să vă luați lucrurile.
Însoțită de doi agenți, Anca s-a întors la apartament. Gabriel nu era acolo. Doamna Elena deschisese ușa, tremurând de emoție.
– Slavă Domnului că sunteți bine! – a exclamat ea. – Am fost îngrozită.
Și-a strâns nora în brațe, a sărutat fruntea fetiței și a luat bebelușul în brațe.
– Vin cu voi. Nu mai stau aici. Fiul meu… nu-l mai recunosc.
—
În lunile ce-au urmat, viața Ancăi a căpătat alt ritm. Cu ajutorul Maiei și al unui avocat, a obținut custodia provizorie a copiilor și ordinul de protecție. A găsit de muncă într-o librărie. Și-au închiriat un apartament mic, dar plin de liniște. Gabriel a încercat s-o contacteze – când cu amenințări, când cu regrete – dar Anca nu a mai dat niciun pas înapoi.
Într-o seară de aprilie, în bucătăria lor mică, doamna Elena o privea cum pregătea cina.
– Știi… zise ea, cu voce stinsă, dar caldă. Niciodată n-am crezut că voi ajunge să-mi consider nora drept fiică. Dar tu ești. Și sunt mândră de tine.
Anca zâmbi cu lacrimi în ochi. Ilinca se apropie și îi întinse o hârtie colorată:
– Mami, am desenat casa noastră. Suntem noi, toți trei!
În desen erau: o mamă blondă zâmbitoare, un bebe înfășat, o fetiță cu fundiță roz și o bătrânică fericită.
– E perfect, șopti Anca. E exact ce suntem.
Iarna trecuse. Nu doar afară, ci și din sufletul ei.
Dacă te-a emoționat povestea Ancăi, distribuie-o și tu. Poate ajunge exact la cine are nevoie să știe că nu e niciodată prea târziu să alegi libertatea și siguranța.