– Ia-ți plodul și dispari de aici! Iarna te poți muta într-un apartament comun! – a mârâit soțul, în timp ce și-a împins soția și copilul în viscolul de afară.
Fulgii de zăpadă se roteau încet în lumina lămpilor, ca niște artiști dansatori în rochii albe ca zăpada. Anca stătea nemișcată în fața ferestrei apartamentului său de la etajul patru, cufundată în întunericul lunii februarie. De fiecare dată când farurile unei mașini măturau curtea, inima ei începea să bată mai repede. Gabriel trebuia să se întoarcă în curând de la următoarea lui călătorie de afaceri.
S-au întâlnit în urmă cu zece ani în biblioteca universității: ea – o studentă la litere, Gabriel – un economist promițător. Au avut o frumoasă poveste de dragoste, care a dus la o căsătorie timpurie și la nașterea fiului lor. Atunci părea că fericirea va dura pentru totdeauna. Dar în ultimii doi ani, totul s-a schimbat.
– Mami, tata chiar se întoarce acasă azi? – vocea lui Matei, în vârstă de șase ani, a întrerupt-o din gânduri.
– Da, dragul meu – a răspuns Anca, încercând să zâmbească în ciuda sentimentului apăsător din piept. – Să-i coacem plăcinta lui preferată cu varză!
– Ura! – a strigat bucuros băiețelul. – Te ajut!
În curând, mirosul de prăjitură proaspătă a umplut bucătăria. Anca și-a amintit cum Gabriel se grăbea odată acasă pentru a inspira acest miros. „O casă trebuie să miroasă a plăcintă” – obișnuia să spună mama ei, doamna Elena, în timp ce o învăța pe tânăra noră să coacă. Doamna Elena locuia cu ei de trei ani, de când avusese un atac cerebral. Această femeie severă, dar cu inimă bună, era singura care încă putea să-și influențeze fiul. Deși în ultima vreme, nici măcar cuvântul ei nu mai însemna nimic.
Sunetul cheii întorcându-se în broască a făcut-o pe Anca să tremure. Soțul ei stătea în ușă – obosit, neras, cu ochii roșii. Era învăluit de mirosul unui parfum străin.
– E gata cina? – a întrebat aspru, ignorându-și fiul care a alergat spre el.
– Tati! – a strigat Matei, încercând să se lipească de piciorul lui.
– Lasă-mă, sunt obosit – l-a împins Gabriel. – De ce coaceți iar plăcinte? Nu risipiți banii!
Anca nu a răspuns. Învățase deja că e mai bine să tacă când soțul ei este în această stare. A pus masa în tăcere și a așezat cea mai frumoasă felie de plăcintă pe farfuria soțului său.
La masă, o tăcere apăsătoare s-a așezat în aer. Doar sunetul slab al tacâmurilor și vocea stinsă a doamnei Elena au întrerupt liniștea, în timp ce îi povestea nepotului ei despre tinerețea sa.
– Cum a fost călătoria de afaceri? – a întrebat Anca cu precauție, după ce Gabriel a terminat de mâncat.
– Bine – a răspuns scurt. – Ajunge cu întrebările.
– Doar am vrut să…
– Ce ai vrut? – și-a împins farfuria. – M-am săturat de întrebările tale! Mă spionezi, nu-i așa? Mă urmărești!
Matei s-a lipit speriat de bunica lui. Doamna Elena a clătinat din cap:
– Gabriel, calmează-te. Anca doar se interesa…
– Și tu? – a mârâit la ea. – Toți ați conspirat împotriva mea!
Atunci a sunat telefonul lui Gabriel. A ieșit pe hol, dar chiar și prin ușa închisă se putea auzi vocea ciripitoare a unei femei. „Petra” – s-a gândit Anca. Știa acest nume de mult timp, deși nu văzuse niciodată femeia a cărei voce se revărsa acum din telefon.
Când Gabriel s-a întors, fața lui era contorsionată de furie.
– Ajunge! – și-a apucat geanta. – Ia-ți copilul și dispari de aici!
– Gabriel! – a exclamat doamna Elena. – Vino-ți în fire!
– Taci, mamă! M-am săturat de voi toți!
A apucat brațul Ancăi și a târât-o spre ușa de la intrare. Matei a alergat plângând după ei.
– Iarna te poți muta într-un apartament comun! – a urlat bărbatul, împingându-și soția și fiul în viscolul de afară.
Ultimul lucru pe care l-a văzut Anca a fost fața contorsionată a lui Gabriel și lacrimile doamnei Elena, înainte ca fiul ei să o împingă brutal la o parte.
Afară, viscolul se dezlănțuia. Anca și-a strâns puternic…
CONTINUAREA 👇
Afară, viscolul se dezlănțuia. Anca și-a strâns puternic fiul la piept, protejându-l de vântul necruțător. Nu avea haină de iarnă – fuseseră împinși afară așa cum erau îmbrăcați în casă, ea într-un pulover subțire și Matei în pijamale. Zăpada se depunea pe părul lor, topindu-se și transformându-se în picături reci care li se prelingeau pe gât.
— Mami, mi-e frig, tremura Matei, agățându-se de ea.
— Știu, iubitul meu, șopti Anca, încercând să-și stăpânească propria tremurătură. Vom găsi un loc cald.
Privind în jurul curții blocului, Anca încercă să-și ordoneze gândurile. Unde ar putea merge la ora aceasta târzie, în mijlocul unei furtuni de zăpadă? Scoase telefonul din buzunar – avea doar 15% baterie și niciun portofel. Gabriel nu-i lăsase timp să ia nimic.
— Trebuie să mergem la Maia, decise ea brusc.
Maia, cea mai bună prietenă a ei din copilărie, locuia la patru străzi distanță. Nu se mai văzuseră de câteva luni – Gabriel nu-i permitea să-și vadă prietenii, insistând că aceștia „îi băgau idei în cap”.
Își înfășură brațele în jurul fiului său și, cu capul plecat împotriva vântului, începură să înainteze prin nămeți. Orașul părea pustiu, doar câteva mașini treceau ocazional, farurile lor creând conuri de lumină în întunericul alb. Anca simțea cum picioarele i se înțepenesc de frig, iar pantofii subțiri erau complet uzi. Dar trebuia să meargă mai departe, pentru Matei.
După ce păruse o eternitate, ajunseră în sfârșit la blocul Maiei. Cu degetele amorțite, Anca apăsă pe interfon.
— Cine e? răsună vocea somnoroasă a Maiei.
— Eu sunt, Anca… cu Matei. Te rog, lasă-ne să intrăm.
Interfonul bâzâi imediat, și ușa se deschise. Urcară împleticindu-se cele trei etaje, iar Maia îi aștepta în pragul ușii, în halat, cu ochii mari de îngrijorare.
— Dumnezeule mare! Ce s-a întâmplat?
În momentul în care intrară în căldura apartamentului, Anca simți cum genunchii i se înmoaie. Toată puterea care o ținuse până atunci se evaporă, și lacrimi fierbinți începură să-i curgă pe obraji.
— Ne-a dat afară, reuși ea să spună. Gabriel ne-a aruncat în stradă.
Maia nu mai puse întrebări. Se mișcă repede, aducând prosoape uscate, haine călduroase pentru amândoi și pregătind ceai fierbinte. Îl culcă pe Matei în dormitorul ei, unde băiețelul adormi aproape imediat, epuizat de traumă și de frig.
La masa din bucătărie, cu mâinile încălzite în jurul unei cești de ceai, Anca îi povesti totul – despre schimbarea lui Gabriel în ultimii ani, despre certurile tot mai violente, despre Petra, despre cum o izola treptat de familie și prieteni.
— De ce nu mi-ai spus? întrebă Maia, strângându-i mâna. Te-aș fi ajutat.
— Mi-era rușine, șopti Anca. Și frică. Gabriel a amenințat că îmi va lua copilul dacă îl părăsesc.
— Nu poate face asta, spuse Maia ferm. Și ce-a făcut în seara asta… asta e abuz, Anca. Ar trebui să-l raportezi la poliție.
Anca clătină din cap, speriată.
— Nu pot. Ce se va întâmpla cu Matei? Și doamna Elena e încă acolo, bolnavă…
— Trebuie măcar să înregistrăm ce s-a întâmplat, insistă Maia. Altfel, ar putea să pretindă că tu ai plecat de bunăvoie, că l-ai „abandonat” pe Matei. Îl cunosc pe Gabriel; va încerca să răstoarne situația.
După o lungă discuție, Anca acceptă în cele din urmă. A doua zi dimineață, după ce s-au odihnit, Maia o însoți la secția de poliție, unde un ofițer le ascultă povestea cu expresie gravă.
— Doamnă, spuse el după ce Anca termină, ceea ce descrieți este un caz clar de violență domestică. Puteți depune o plângere oficială, și vom emite un ordin de protecție împotriva soțului dumneavoastră.
Anca se uită la Maia, care îi făcu încurajator din cap.
— Vreau să depun plângere, spuse ea cu o voce care o surprinse prin fermitatea ei. Și vreau să mă întorc acasă pentru lucrurile noastre. Și pentru soacra mea.
După ce formularele au fost completate, un echipaj de poliție le însoți înapoi la apartament. Anca tremura când ofițerul sună la ușă, dar nu Gabriel deschise, ci doamna Elena, cu fața palidă și ochii roșii de plâns.
— Anca! exclamă ea, întinzând brațele. M-am temut atât de mult pentru voi!
Fiul ei nu era acasă – plecase în zori, luând mașina și multe dintre lucrurile sale personale.
Sub supravegherea polițiștilor, Anca își adună hainele, documentele importante și lucrurile lui Matei. Doamna Elena insistă să vină și ea.
— Nu mai rămân acolo, spuse ea ferm. Locul meu e lângă tine și nepotul meu. Gabriel s-a schimbat prea mult; nu-l mai recunosc.
În următoarele săptămâni, viața se transformă radical. Cu ajutorul Maiei și al unui avocat pro-bono, Anca obținu custodia temporară a lui Matei și ordinul de protecție împotriva lui Gabriel. Găsi un loc de muncă la o librărie din apropiere și începu să caute un apartament mic pentru ei trei.
Gabriel încercă să o contacteze de câteva ori, alternând între amenințări și scuze, dar ea rămase fermă. Când primele flori de primăvară începură să apară, Anca simți că și în viața ei încolțea ceva nou – speranța.
Într-o seară de aprilie, în timp ce pregăteau cina împreună în bucătăria micuță a Maiei, doamna Elena o privi pe Anca cum tăia legumele.
— Știi, spuse ea încet, niciodată nu mi-am imaginat că fiica mea va fi mai puternică decât fiul meu.
Anca o privi surprinsă.
— Ce vrei să spui?
— Te consider fiica mea, Anca, zâmbi bătrâna. Și sunt atât de mândră de tine. Ai avut curajul pe care Gabriel nu l-a avut niciodată – curajul de a recunoaște când ceva e greșit și de a schimba situația.
Matei intră în bucătărie, ținând un desen colorat.
— Uite, mami! Am desenat casa noastră nouă!
Anca privi desenul – o casă mică, înconjurată de flori, cu trei figuri zâmbitoare în fața ei: o femeie înaltă, un băiat și o bătrână.
— E perfect, șopti ea, simțind un nod în gât. Exact așa va fi.
Afară, ultimii fulgi de zăpadă se topeau, făcând loc primăverii. Iarna grea trecuse, iar Anca știa că, indiferent ce provocări ar urma, nu va mai sta niciodată tremurând în frig, speriată să-și facă auzită vocea. Această furtună o făcuse mai puternică, nu mai fragilă.
Și pentru prima dată după mulți ani, știa că e cu adevărat acasă – nu într-un loc, ci în mijlocul acestei familii mici și unite pe care avea curajul să o protejeze cu orice preț.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.