“Pleci deja?”, — a întrebat Maria tristă. – Da, e timpul, draga mea, – a răspuns Mihai. — De data asta oricum am stat prea mult.
Trei zile fericite au zburat pe neobservate. Maria era în al nouălea cer. Era iubită, era adorată și ce mai avea nevoie? Toate visele ei se împliniseră, nu mai avea nici măcar la ce să viseze.
Soția nu-i va ierta absența de trei zile, — gândea ea. Așa ceva nu se iartă. O să-l dea afară, și vom fi din nou împreună.
Acum nu doar trei zile, ci pentru totdeauna. Una din două. Ori diseară el va suna și va spune că soția a luat copiii și a plecat de la el, și atunci el mă va chema la el.
Ori va veni la mine cu bagaje, și ne vom întâlni ca să nu ne mai despărțim niciodată. Maria era mulțumită cu oricare dintre aceste variante. Dar Mihai nu a sunat.
Nici seara, nici în ziua următoare. Și nici la apelurile ei nu răspundea. Abia în a patra zi a dat semn de viață…
CONTINUAREA 👇
Maria stătea pe marginea patului, privind telefonul care vibra, afișând numele lui. Mihai. După patru zile de tăcere, acum își amintise de ea? Cu degete tremurânde, a răspuns.
„Bună, Maria,” vocea lui suna ciudat de calmă, aproape distantă. „Trebuie să vorbim.”
„Unde ai fost?” a întrebat ea, încercând să-și stăpânească emoțiile. „Te-am sunat de zeci de ori.”
„Știu, îmi pare rău. A fost… complicat. Pot să trec pe la tine diseară? În jur de șapte.”
Maria a simțit un val de speranță. Venea la ea. Poate cu bagaje, poate pregătit să înceapă o viață nouă împreună.
„Sigur, te aștept,” a răspuns ea, încercând să-și ascundă entuziasmul.
A petrecut restul zilei pregătindu-se. A făcut curățenie, și-a aranjat părul, a pus la fiert o mâncare delicioasă, a deschis o sticlă de vin bun. Totul trebuia să fie perfect pentru noul început.
La șapte fix, soneria a sunat. Maria a deschis ușa, zâmbind larg, dar zâmbetul i-a înghețat pe buze când l-a văzut pe Mihai. Era palid, cu cearcăne adânci sub ochi, iar pe umeri părea să poarte o povară invizibilă. Și, cel mai important, nu avea niciun bagaj cu el.
„Intră,” l-a invitat ea, simțind cum speranța începe să se risipească.
Mihai a pășit înăuntru, dar a rămas în picioare, refuzând să se așeze.
„Nu pot să stau mult. Am venit doar să-ți spun personal.”
„Să-mi spui ce?” a întrebat Maria, deși în adâncul sufletului știa deja răspunsul.
„Nu mai putem continua așa. M-am gândit mult în aceste zile și… trebuie să rămân cu familia mea.”
Maria a simțit cum i se prăbușește pământul sub picioare.
„Dar… cele trei zile pe care le-am petrecut împreună? Credeam că înseamnă ceva. Că în sfârșit ai luat o decizie.”
Mihai a oftat adânc.
„Tocmai de aceea trebuie să încheiem. A fost prea mult. Am lipsit prea mult timp și…”
„Și ce? Ce s-a întâmplat când te-ai întors acasă? Te-a dat afară? Te-a amenințat?”
Mihai a clătinat din cap, privind în gol.
„Nu. Asta e cel mai ciudat. Nu a spus nimic despre absența mea. Absolut nimic. Doar a zâmbit și m-a întrebat dacă vreau să mănânc.”
Maria l-a privit neîncrezătoare.
„Cum adică, nimic? După trei zile? E imposibil!”
„Știu, m-am așteptat la un scandal monstru, la lacrimi, la amenințări. Dar Ana doar a zâmbit și… și a continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.”
„Și asta te-a făcut să te răzgândești? Pentru că nu te-a certat?”
Mihai s-a apropiat de fereastră, privind afară.
„Nu înțelegi. E ceva în zâmbetul ei, în calmul ei. E ca și cum… ca și cum ar ști ceva ce eu nu știu. Ca și cum ar avea un plan.”
„Un plan?” Maria a râs nervos. „Acum ești paranoic. Probabil doar se preface că totul e în regulă ca să te țină lângă ea.”
„Nu,” a spus Mihai, întorcându-se spre ea. „O cunosc pe Ana de cincisprezece ani. Nu e tipul care să se prefacă. Nu e nici tipul care să ierte ușor. Dacă nu face scandal, înseamnă că are un motiv.”
Maria a simțit cum o cuprinde furia.
„Deci asta e? Te întorci la ea pentru că te sperie faptul că nu s-a enervat? Ce fel de logică e asta?”
„Nu e doar asta. În aceste zile, cât am stat departe de telefon, am avut timp să reflectez. Copiii mei au nevoie de mine. Ana, cu toate defectele ei, e soția mea. Avem o istorie împreună, o viață construită.”
„Și eu? Eu ce sunt pentru tine? O distracție? O greșeală?”
Mihai s-a apropiat, încercând să-i ia mâna, dar ea s-a retras.
„Nu ești o greșeală, Maria. Ești o femeie minunată și meriți pe cineva care să fie complet al tău. Nu pe cineva care e mereu cu un picior în altă casă, cu gândul la altă familie.”
„Nu-mi spune ce merit!” a răbufnit ea. „Te iubesc, Mihai. Și știu că și tu mă iubești. Ce s-a întâmplat cu promisiunile tale? Cu planurile noastre?”
„Îmi pare rău,” a spus el simplu. „Nu pot. Nu e corect față de nimeni – nici față de Ana, nici față de copii, nici măcar față de tine. Trebuie să pun capăt.”
Maria a simțit cum lacrimile încep să-i curgă pe obraji.
„Pleacă,” a șoptit ea. „Pleacă și nu te mai întoarce niciodată.”
Mihai a ezitat o clipă, apoi a dat din cap și s-a îndreptat spre ușă. Înainte să iasă, s-a întors pentru o ultimă privire.
„Sper să găsești fericirea pe care o meriți, Maria.”
Și apoi a plecat, închizând ușa încet în urma lui.
Maria a rămas singură, cu o masă pregătită pentru doi și o sticlă de vin deschisă care acum părea să-și bată joc de ea. S-a prăbușit pe podea, lăsând durerea să o cuprindă în valuri. Cât de proastă fusese să creadă că el va alege vreodată pe ea în locul familiei sale!
Între timp, în cealaltă parte a orașului, Mihai a ajuns acasă. Casa era luminată și caldă, iar din bucătărie venea un miros îmbietor de mâncare. Ana stătea la masă, aranjând tacâmurile pentru cină. Când l-a auzit intrând, a ridicat privirea și i-a zâmbit – același zâmbit liniștit și misterios care îl neliniștea atât de tare în ultimele zile.
„Tocmai la timp pentru cină,” a spus ea. „Copiii se spală pe mâini și vin imediat.”
Mihai s-a așezat la masă, studiind-o cu atenție. Arăta… diferit. Mai relaxată, mai sigură pe ea. Ce se întâmplase cu soția sa anxioasă și geloasă?
„Ana,” a început el, neputând să suporte suspansul, „trebuie să vorbim despre…”
Ea l-a întrerupt cu un gest al mâinii.
„Nu acum, Mihai. Copiii vor coborî în curând. Putem vorbi mai târziu, după ce merg la culcare.”
Cina a decurs într-o atmosferă ciudat de normală. Copiii povesteau despre școală, Ana despre un proiect de la serviciu, iar Mihai asculta, încercând să înțeleagă ce se petrecea. Doar el părea conștient de tensiunea care plutea în aer, de întrebările nespuse, de adevărurile ascunse.
După ce copiii au mers la culcare, Ana l-a invitat în sufragerie. A turnat două pahare de vin și i-a oferit unul lui.
„Cred că e timpul să discutăm,” a spus ea, așezându-se pe canapea.
Mihai s-a așezat în fotoliul din fața ei, pregătindu-se pentru ce urma să vină.
„Ana, despre cele trei zile cât am lipsit…”
„Știu unde ai fost,” l-a întrerupt ea calm. „Știu despre Maria. Știu de aproape un an.”
Mihai a înghițit în sec.
„Și nu ai spus nimic?”
Ana a sorbit din vin, privindu-l peste marginea paharului.
„La început am vrut să fac scandal, să te dau afară, să distrug totul. Dar apoi m-am gândit mai bine. La copiii noștri, la viața noastră împreună. La tot ce am construit.”
„Și ai decis să… să ignori?”
Ana a râs ușor.
„Nu, Mihai. Am decis să fiu strategică. În loc să reacționez emoțional, am făcut un plan.”
Mihai a simțit cum i se usucă gura.
„Un plan?”
„Da. Prima dată, am consultat un avocat. Am aflat exact care ar fi drepturile mele în caz de divorț. Apoi, am deschis un cont separat și am început să pun deoparte bani – din salariul meu, din economii. Am făcut copii după toate documentele importante, inclusiv extrasele tale de cont care arată cheltuielile pentru… distracțiile tale.”
Mihai a simțit cum începe să transpire.
„De ce îmi spui toate astea?”
Ana a zâmbit din nou, acel zâmbet care îl neliniștea atât de tare.
„Ca să înțelegi că am fost pregătită. În orice moment, puteam să pun capăt căsniciei noastre în termeni foarte favorabili pentru mine. Dar am ales să nu o fac.”
„De ce?”
„Pentru că te iubesc, Mihai. Cu toate defectele tale. Și pentru că am vrut să-ți dau șansa să alegi. Să vezi ce înseamnă cu adevărat să fii cu ea – nu doar ore furate, ci zile întregi. Să vezi cum e să trăiești dublu, să minți, să te ascunzi.”
Mihai a rămas fără cuvinte. Ana continuase:
„Când ai plecat acum trei zile, ți-am pus un ultim test. Ți-am dat libertatea completă să fii cu ea. Fără presiune, fără vinovăție. Să vezi dacă asta e ce vrei cu adevărat.”
„Și dacă aș fi ales-o pe ea?”
Ana s-a ridicat, apropiindu-se de fereastră.
„Atunci aș fi implementat planul meu. Divorț, custodia copiilor, împărțirea bunurilor – totul pregătit în detaliu. Dar am simțit că nu vei alege așa. Te cunosc, Mihai. Mai bine decât te cunoști tu.”
S-a întors spre el, privirea ei mai serioasă acum.
„Ai ales să te întorci. Și pentru asta, sunt dispusă să lăsăm trecutul în urmă și să începem din nou. Dar cu o singură condiție.”
„Care?”
„Adevăr total de acum înainte. Nicio minciună, nicio înșelăciune. La primul semn că te întorci la vechile obiceiuri, voi implementa planul fără ezitare.”
Mihai s-a ridicat și s-a apropiat de ea, nesigur dacă să o îmbrățișeze.
„Îmi pare rău, Ana. Pentru tot. Nu știu cum ai putut…”
Ea l-a oprit, punându-i un deget pe buze.
„Nu vreau scuze acum. Vreau acțiuni, nu cuvinte. Dovedește-mi în fiecare zi că alegerea ta e reală.”
În acea noapte, în timp ce Mihai dormea lângă ea, Ana a rămas trează, privind tavanul. Planul ei fusese într-adevăr genial – să nu reacționeze, să nu facă o scenă, ci să-i dea exact ceea ce credea el că își dorește, doar pentru a-l face să realizeze ce ar pierde. Îl cunoștea suficient de bine pentru a ști că, pus în fața alegerii reale, va alege familia.
Ce nu-i spusese lui Mihai era ultimul element al planului ei. În timpul celor trei zile cât el fusese plecat, Ana o contactase pe Maria. Nu direct, ci printr-o prietenă comună care lucra cu ea. Aflase astfel mai multe despre femeia cu care soțul ei o înșela – despre speranțele ei, despre așteptările ei nerealistice.
Ana înțelesese atunci că Maria nu era un monstru care încerca să-i distrugă familia. Era doar o femeie singură, agățată de promisiuni deșarte. În acel moment, Ana decisese să nu o urască, ci să o folosească în planul ei. Să-i dea lui Mihai frâu liber, știind că realitatea zilnică cu amanta lui îl va face să realizeze ce alegere vrea să facă cu adevărat.
Ana nu era sigură dacă putea ierta vreodată complet. Dar era sigură că putea folosi această experiență pentru a construi o relație mai puternică – una bazată pe alegeri conștiente, nu pe inerție sau obligație.
Iar în ceea ce o privea pe Maria, Ana spera că va găsi pe cineva care să o aleagă pe ea prima dată, nu ca plan de rezervă. Cineva care să nu-i ofere doar promisiuni, ci și acțiuni care să le susțină.
Pentru că, în final, acesta fusese adevăratul geniu al planului Anei – să lase pe fiecare să vadă adevărul, fără drame, fără acuzații. Doar realitatea pură a consecințelor propriilor alegeri.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.