Când mama s-a îmbolnăvit, sora mea a devenit brusc fiica perfectă. S-a mutat la mama și m-a ținut departe, spunând că se ocupă de tot. Dar o cunoșteam prea bine pe sora mea. Motivele ei nu erau niciodată pure. Nu am putut să o opresc, dar totul s-a schimbat când medicul mi-a dat ultima notă a mamei.
Nu am înțeles niciodată cum de copii atât de diferiți au putut să crească în aceeași familie. Nu până când eu și sora mea am devenit adulte. Mama ne-a crescut singură, și cu cât îmbătrâneam, cu atât înțelegeam mai bine cât de greu îi fusese.
Îmi amintesc apartamentul mic în care trăiam când eram mică. Era mereu frig în iarnă și auzeam vântul șuierând prin crăpăturile feroneriei. Mama lucra două locuri de muncă doar ca să țină acoperișul deasupra capului nostru, dar nu era niciodată suficient.
Uneori, nu erau multe de mâncare în casă. Încă îmi amintesc nopțile când vecina noastră, doamna Jenkins, ne aducea cina.
Zâmbea cu bunătate când ne oferea o oală aburindă de supă sau o farfurie cu paste.
Nu înțelegeam atunci cât de mult însemna asta. Știam doar că nu îmi mai era foame.
Dar am observat cum mama nu mânca niciodată cu noi. Se așeza în liniște, prefăcându-se că nu îi era foame, dar știam adevărul.
Ne dădea tot ce avea. Cu timpul, însă, lucrurile au început să se îmbunătățească. Mama a găsit un loc de muncă mai bun și încet, am ieșit din sărăcie.
A reușit să economisească suficient pentru a ne muta într-o casă mai frumoasă, iar în cele din urmă, Samira și cu mine am mers la facultate.
Dar Samira nu își amintea acele vremuri grele așa cum o făceam eu. Era prea mică pentru a înțelege luptele prin care trecea mama.
Poate de aceea a ajuns cum a ajuns. Cum să spun? Puțin egoistă și fără griji.
Chiar și după ce a terminat facultatea, nu voia să muncească. Tot cerea bani de la mama și îi cheltuia ca și cum nu s-ar fi terminat niciodată.
Dar lucrurile au luat o turnură neașteptată. Într-o zi, mama m-a sunat și mi-a spus să vin.
„E totul în regulă?” am întrebat.
„Da, da, doar vreau să vorbesc cu tine,” a răspuns mama.
Cuvintele ei îmi răsunau în cap în timp ce conduceam spre casa ei după serviciu. Mă simțeam neliniștită. Mama nu mă sunase niciodată așa. Când am ajuns, ușa era deschisă, așa că am intrat.
„Mama?” am strigat.
„Sunt în bucătărie, draga mea,” a răspuns ea.
Am intrat și am văzut-o stând la masă cu o ceașcă de ceai. Mâinile ei erau pe masă, dar păreau obosite. Ochii ei, de obicei strălucitori, păreau stinși.
„Ce s-a întâmplat? Ce voiai să-mi spui?” am întrebat, așezându-mă.
Mama a luat o respirație adâncă. „Am fost la doctor azi. Din păcate, am vești proaste,” a spus ea, cu vocea joasă.
Inima mi-a bătut cu putere. „De ce? Ce nu e în regulă?”
„Inima mea,” a spus mama în liniște. „Mi-au dat un an, cel mult.”
Cuvintele m-au lovit ca un bolovan. „Nu există nimic ce s-ar putea face? Voi plăti orice ar fi nevoie, doar spune-mi,” am spus, cu vocea tremurând.
„Un an este tot ce voi avea cu tratament. Fără tratament, poate că nu voi trăi nici două luni,” a spus mama.
„Nu, nu, asta nu se poate, nu poate fi adevărat,” am șoptit. Ochii mi s-au umplut de lacrimi.
„Dar este adevărat,” a spus mama. „Se pare că tot stresul și munca în exces nu mi-au făcut bine.”
Nu am mai putut să mă stăpânesc, așa că m-am apropiat și am îmbrățișat-o. „Vom trece prin asta, mama. Voi fi aici cu tine.”
„Știu,” a spus mama în liniște, mângâindu-mi părul așa cum făcea când eram mică. „Doar nu-i spune lui Samira nimic pentru acum.”
„De ce nu? Va continua să îți ceară bani când ai nevoie pentru tratament,” am spus.
„Ea trăiește acum cu noul ei iubit, așa că putem să fim liniștite pentru o vreme,” a răspuns mama.
Am dat din cap. „Este greșit.”
„Îi voi spune eu când va veni momentul,” a spus mama.
Mama i-a spus totul lui Samira la o lună după conversația noastră. Samira venise din nou să ceară bani după ce s-a despărțit de iubitul ei.
După ce a vorbit cu mama, Samira a venit direct la mine. Nu a bătut nici măcar la ușă. A intrat ca și cum ar fi fost acasă și s-a așezat pe canapea.
„Nu vreau să o vizitezi pe mama,” a spus Samira.
„Ai înnebunit? Mama este bolnavă. O voi vizita. Cineva trebuie să o ajute,” am spus eu. Nu-mi venea să cred că spunea asta.
„Știu de ce ești atât de preocupată de ea — ca să îți iei toată moștenirea pentru tine. Dar asta nu se va întâmpla,” a spus Samira.
„Serios? Nu îmi pasă de bani. Vreau să o ajut pe mama,” am spus eu. „Sau poate că judeci pe toată lumea după tine?”
Samira a răsucit ochii. „Știu că nu e adevărat. Mama m-a iubit întotdeauna mai mult pentru că îmi dădea mai mulți bani. Așa că acum, vrei să obții ceva după ce pleacă,” a spus ea.
„E atât de stupid dacă asta crezi cu adevărat. Voi continua să o vizitez pe mama. Cineva trebuie să o ajute,” am spus eu ferm.
„Nu-ți face griji pentru asta. Am deja totul planificat. Mă mut la mama și mă voi ocupa de ea,” a spus Samira.
„Tu? Din când ești atât de grijulie? N-ai avut niciodată grijă de nimeni altcineva decât de tine,” am spus eu.
„Nu e adevărat. Am avut întotdeauna grijă de mama și acum are nevoie de mine. Așa că nu încerca să vii. Nu te voi lăsa să intri,” a spus Samira.
S-a ridicat, a luat geanta și a plecat fără un cuvânt. Am rămas uitându-mă la ușă după ce a plecat.
Nu-mi venea să cred cât de egoistă era Samira. Știam că o făcea doar pentru ea. Doar pentru ea.
Dar, așa cum s-a dovedit, nu glumea. Samira nu m-a lăsat să o văd pe mama, tot timpul găsind scuze precum „Mama doarme,” „Mama nu se simte bine” sau „Mama a mers la doctor.”
Așa că i-am trimis un mesaj mamei și i-am cerut să îmi spună când Samira nu va fi acasă, ca să pot veni în vizită.
Într-o după-amiază, mama mi-a trimis un mesaj că Samira a mers la mall și că pot veni. M-am oprit la magazinul alimentar pentru câteva provizii și am plecat direct la mama.
Când am ajuns, mama stătea pe canapea, uitându-se la televizor. Părea obosită, dar ochii ei s-au luminat când m-a văzut.
„Cum te simți?” am întrebat când m-am apropiat.
„Nu prea rău. Mă descurc,” a spus mama cu un zâmbet slab.
„Am adus câteva alimente,” am spus, punând sacul pe podea. „Am luat ceaiul tău preferat și niște fructe proaspete.”
„Mulțumesc, draga mea,” a spus mama, dar fața ei s-a făcut serioasă. „De ce nu ai mai venit să mă vizitezi? Samira a spus că nu vrei pentru că am devenit o povară.”
Inima mi-a stat în loc. Nu-mi venea să cred ce auzeam. „Ce a spus?!?” am spus furioasă. „Nu am venit pentru că Samira nu m-a lăsat. Tot timpul avea câte o scuză. De îndată ce am avut ocazia, am venit,” am spus eu.
„Înțeleg,” a răspuns mama.
„Cum este cu Samira? Te ajută?” am întrebat.
„Da, da. E aproape tot timpul lângă mine. Gătește, face curățenie și îmi aduce medicamentele,” a spus mama. „Cred că boala mea a schimbat-o într-un mod bun,” a adăugat ea.
„Da, sigur,” am murmurat eu, aproape fără să mă gândesc. „Și ai destui bani?” am întrebat, încercând să schimb subiectul.
„Deocamdată da, deși Samira cheltuie mult. Mă tem că nu vom avea suficient pentru medicamente prea curând,” a spus mama, vocea ei fiind plină de îngrijorare.
„Nu-ți face griji pentru asta. Voi vorbi cu doctorul și mă voi ocupa de tot,” am spus eu ferm.
„Bine, mulțumesc,” a spus mama cu un zâmbet obosit.
Am rămas cu ea încă o perioadă. Am vorbit despre lucruri mărunte. Nu voiam să plec, dar mama a spus că este obosită și vrea să meargă la culcare. Am ajutat-o să ajungă în camera ei, ghidând-o cu blândețe.
„Nicole,” a spus mama pe un ton blând când s-a întins pe pat. „Am trăit o viață lungă și înțeleg totul.”
Am dat din cap. Cuvintele ei nu aveau sens pentru mine, dar am crezut că era doar obosită.
Am pus alimentele la loc și am plecat în liniște. Dar nu m-am dus acasă. Nu puteam. Am mers direct la spital.
Am bătut la ușa biroului Dr. Miller și, după ce am auzit „Intră!”, am pătruns înăuntru.
„Bună, sunt fiica uneia dintre paciente, Martha…”
„Ah, trebuie să fii Nicole,” a spus Dr. Miller, fără să mă lase să termin numele mamei. „Ia loc. Martha vorbea mult despre tine.”
M-am așezat în fața Dr. Miller. „Vreau să discut despre tratamentul mamei. De acum înainte, trimite toate facturile pe numele meu, pentru orice,” am spus.
„Credeam că Samira plătește pentru toate,” a spus Dr. Miller ridicând din sprâncene.
„Da, cu banii mamei, dar cheltuie mult și ea. Nu vreau ca mama să se îngrijoreze din cauza finanțelor,” am spus.
„Bine, putem organiza asta,” a spus Dr. Miller, dând din cap.
Am simțit un oarecare ușurare știind că în sfârșit pot ajuta mama fără intervenția ei. Dar știam că acesta era doar începutul.
Când am început să primesc facturile de spital, am fost șocată de sumele mari. Fiecare factură era mai mare decât mă așteptam.
Nu-mi venea să cred că mama avea suficienți bani pentru toate acestea, având în vedere cât de mult cheltuia Samira.
Mă întrebam de unde veneau banii. Știam că economiile mamei erau pe sfârșite.
Pe măsură ce trecea timpul, starea mamei se înrăutățea. Forța ei scădea și petrecea mai mult timp în pat.
A trebuit să fie internată și, în sfârșit, am putut să o vizitez ori de câte ori voiam. Samira nu mă putea opri să merg la spital.
Petreceam fiecare seară lângă mama. O citeam, îi țineam mâna și mă asiguram că se simte confortabil.
Samira mă privea cu resentimente. Încercând să câștige atenția mamei, practic s-a mutat în spital și nu a mai plecat de lângă ea. Dar știam că motivele ei nu erau pure.
Într-o seară, Samira a venit la mine în timp ce stăteam cu mama. Fața ei era serioasă.
„Putem vorbi?” a întrebat ea.
Am urmat-o în hol. Mi-am încrucișat brațele și am așteptat.
„Uite, banii mamei se termină. Nu știu cât timp vor mai ajunge,” a spus Samira. Evita să mă privească în ochi.
„Eu plătesc toate facturile medicale. Cum ar putea banii să se termine?” am întrebat.
„Ei bine, sunt și alte cheltuieli. Mâncare, utilități… Am nevoie de bani și eu pentru a trăi,” a spus Samira. Vocea ei era acum mai blândă, aproape că încerca să mă facă să mă simt vinovată.
„Asta este problema,” am spus ferm. „Îi cheltui pe toți pentru tine. Nu o să te susțin.” M-am întors și am intrat în camera mamei.
Câteva zile după acea conversație, am primit un apel de la spital. Inima mi s-a oprit când am răspuns. Mama nu mai era.
Am fost devastată. Am alergat spre spital, cu mâinile tremurând. Când am ajuns, Samira și avocatul ei erau deja acolo.
„Deoarece eu am avut grijă de mama, toată moștenirea mă revine mie,” a spus Samira fără să mă salute. Apoi, avocatul ei mi-a dat un testament.
L-am împins înapoi în mâinile lui. „Mama tocmai a murit și tu te gândești la bani?!” am țipat la Samira.
„Nu vreau conflicte mai târziu,” a spus ea, tonul ei fiind plat.
„Ești incredibilă,” am spus și am plecat.
M-am dus direct la biroul Dr. Miller. Când m-a văzut, expresia lui serioasă s-a mai domolit.
„Îmi pare atât de rău. Mama te iubea mai mult decât pe oricine,” a spus el cu blândețe.
„Mulțumesc,” am răspuns eu, abia reușind să îmi stăpânesc lacrimile.
„Înainte să plece, mama mi-a lăsat ceva să-ți dau,” a spus Dr. Miller. A scos un plic din sertar și mi l-a dat. Pe plic scria cu literele mamei: „Pentru Fiica Mea Adevărată.”
„Te deranjează dacă ies afară să citesc asta?” am întrebat.
Am ieșit din biroul lui și m-am așezat pe unul dintre scaunele din hol. Mâinile îmi tremurau în timp ce țineam plicul.
Am tras adânc aer în piept și l-am deschis. Înăuntru era un testament. L-am citit cu atenție și inima mi-a bătut cu putere.
Era mai recent decât cel pe care îl avea Samira și era valabil. Mama lăsase totul mie.
Mai era și un cont despre care nu știam. Soldul era mult mai mare decât îmi imaginasem vreodată. Gândise la tot.
O notă mică era atașată testamentului. Am recunoscut imediat scrisul mamei.
„Ți-am spus că înțeleg totul. Pot vedea adevărata grijă și pot distinge motivele egoiste. De aceea las totul ție, Nicole.
Sper să păstrezi această bunătate și umanitate în inima ta. Te iubesc, mama.”
Lacrimile mi-au umplut ochii în timp ce citeam cuvintele ei. Mi-am acoperit fața și am plâns. Chiar și după moartea ei, mama mă protejase.
Am simțit un val de recunoștință. Nu știam ce urma, dar eram sigură că voi onora memoria mamei. Voi trăi așa cum a trăit ea — cu iubire, bunătate și putere.
Spune-ne ce părere ai despre această poveste și împărtășește-o cu prietenii tăi. Poate că îi va inspira și le va lumina ziua.