După zece ani de taximetrie prin Zalău, crezi că le-ai văzut pe toate. Oameni grăbiți, pasageri tăcuți, curse previzibile de la gară la spital, discuții scurte despre vreme sau politicieni. Nimic nu te mai surprinde.
Și totuși, într-o joi seară mohorâtă, o femeie cu un batic înflorat și un suflet greu de durere i-a reamintit unui taximetrist că uneori, un simplu gest poate schimba totul.
Era una din acele seri de vară rece, când ploaia nu doar udă străzile, ci întregește senzația de pustiu în suflet. Mașina staționa într-o parte a parcării Spitalului Județean Zalău, iar aburii respirației se ridicau pe parbriz. Singura dorință era una simplă: o cursă bună, o încasare decentă, nimic ieșit din comun.
Până când s-a urcat în mașină “doamna cu batic”.
O femeie tăcută, un copil bolnav și o rugăminte Femeia nu avea mai mult de 40 de ani, era împrecată sumar, prea subțire pentru ploaia rece de afară, și ținea strâns o plasă din rafie din care se zăreau colțuri de prosop. Nu a stat pe gânduri, nu a cerut voie, doar s-a așezat și a spus pe un ton resemnat:
“La Aghireș și înapoi, vă rog.”
Reflexul taximetristului a fost să calculeze repede. O cursă lungă, vreme urâtă, ora târzie… o ocazie perfectă să nu pornească aparatul, exact cum le spunea mereu șeful: “Seara, cine e grăbit, plătește mai mult”. Mâna i-a alunecat spre buton, dar s-a oprit brusc.
“Trei sute de lei până la Aghireș și înapoi,” a spus, evitând să o privească prin oglindă.
Femeia a tăcut o clipă, apoi a rostit câteva cuvinte care aveau să schimbe totul:
“Băiatul meu e în spital. Are 16 ani. I-au pus perfuzii. Trebuie să aduc medicamente de acasă, că aici nu le au. Mă tem că se trezește și nu mă găsește.”
O mamă disperată și o decizie neașteptată Drumul a pornit în tăcere, acompaniat doar de zgomotul monoton al ploii. După câteva minute, taximetristul a întrebat:
“Cât costă medicamentele?”
Femeia a suspinat.
“Peste 150, poate 200 de lei. Am vândut două găini azi la piață, dar nu mi-ajung. Sper să pot împrumuta de la vecina.”
Gândul taximetristului s-a dus la bunica lui. O femeie simplă, dar cu suflet mare, care spunea mereu: “Dacă nu ajuți când poți, cine să te ajute când ai nevoie?” Fără să mai analizeze, a schimbat traseul.
“Știți vreo farmacie non-stop?”
Femeia i-a indicat una aproape de gară. A oprit. Ea s-a dus grăbită. Când s-a întors, avea ochii roșii.
“Mi-au zis că mai trebuie niște medicamente. Începe o sută de lei. Dar nu am…”
Un ajutor neașteptat Fără să stea pe gânduri, taximetristul a intrat în farmacie cu ea. Femeia a întins banii cu mâini tremurânde.
“Trei sute doisprezece lei,” a spus farmacista.
Femeia a numărat. Avea o sută șaizeci și cinci. O liniște grea s-a așternut. Taximetristul a scos restul de bani din portofel și i-a pus pe tejghea.
“Și eu am un băiat,” a spus doar.
Drumul spre Aghireș s-a simțit mai scurt. Ploaia se oprise. La capăt, femeia a coborât și s-a întors cu un borcan de gem, o sticlă de țuică și câteva ouă.
“Nu știu cum să vă mulțumesc.”
Taximetristul a refuzat darurile, în schimb i-a întins trei bancnote de o sută.
“Pentru băiatul dumneavoastră. Fără datorii. Iar cursa… e din partea mea.”
Femeia a izbucnit în plâns, dar de data asta nu de tristețe, ci de recunoștință.
Finalul unei nopți, începutul unei prietenii În drumul înspate spre spital, femeia a povestit despre Ionuț. Premiant la matematică, visează să fie inginer. Infecția l-a lovit din senin. Febră mare, dureri, spitalizare de urgență.
Când au ajuns, zorii începeau să apară. Taximetristul i-a întins o carte de vizită.
“Când e externat, să mă sunați. Vă duc acasă.”
“Dar de ce faceți asta?”
“Pentru că așa am fost învățat.”
Două săptămâni mai târziu, a primit un mesaj. Ionuț ieșise din spital. Era bine. O poză atașată: un băiat slab, cu un zâmbet timid, în pragul unei case albastre.
Anii au trecut. Taximetristul și-a deschis un service auto. Ionuț e student la Politehnică. În vacanțe, vine să-l ajute.
Unele curse nu se măsoară în bani, ci în suflet. Aceasta a fost una dintre ele.