În seara aia ningea de parcă cineva, acolo sus, scutura pernele. Orașul era acoperit cu o pătură albă, străzile pustii, doar felinarele pâlpâiau prin perdeaua rece de aer înghețat. La marginea orașului, lângă un șopron părăsit, stătea EA – o siluetă firavă, cocoșată sub greutatea paltonului… și a durerii. Degetele îi tremurau, strângând la piept un ghemuleț mic – un bebeluș venit de curând pe lume.
Olena… Nici nu împlinise nouăsprezece ani. Mamă pentru prima dată. Fără sprijin. Fără casă. Cu inima frântă și blesteme în loc de binecuvântări părintești.
— E rușinea ta, nu a noastră! — strigase mama, când Olena a apărut în prag cu fetița în brațe. — Du-te unde ți-ai găsit nenorocirea!
Ușa s-a trântit în urma ei. Și dincolo – tăcere. Doar vântul o izbea batjocoritor și țipetele fetiței care simțea neputința mamei.
— Mamă… nu ceream mult… — a șoptit fata printre lacrimi. — Măcar o noapte…
Dar nimeni n-a răspuns.
Mergea fără să știe unde. Prin zăpadă, prin întuneric, cu mintea vraiște și inima bătând ca nebuna de frică. Și atunci, dintr-o dată…
— Copilo, unde mergi în așa viscol? — s-a auzit o voce din umbră.
Olena s-a speriat. Lângă un gard vechi stătea o bătrânică. Mărunțică, cu zăpadă în păr, un baston în mână și o privire care părea că vede tot. Ochii – parcă două jaruri aprinse!
— Eu… Nu știu unde să mă duc… — a șoptit Olena, strângându-și copilul la piept.
— Hai cu mine. N-ai unde dormi, iar gerul nu iartă.
Nu prea avea de ales. Dar ceva în vocea bătrânei o făcea să aibă încredere. A urmat-o fără să se uite înapoi.
Căsuța unde au ajuns era departe de lume – ascunsă printre copaci, parcă ruptă de realitate. Înăuntru era cald, mirosea a cimbru și mere uscate. Focul din sobă trosnea, de parcă murmura o poveste doar de el știută.
— Fă-te comodă, — a mormăit bătrânica, întinzând o pătură groasă. — Ține copilul aproape de inimă. Dimineață vorbim…
Olena s-a învelit, dar somnul nu venea. Se uita pe furiș la bătrână, care șoptea ceva lângă icoane, ținând un mănunchi uscat de ierburi. Lumina lumânării juca pe chipul ei, de parcă învia riduri demult uitate.
Iar afară viscolul încă își murmura cântecul de groază…
Și atunci, Olena a simțit pentru prima dată ceva ciudat – ca și cum nu intrase într-o casă străină, ci într-un loc unde timpul se oprește… unde poveștile trăiesc separat de oameni… unde până și destinul își ține respirația ca să asculte…
Ce-a fost mai departe… încă se vorbește. Lumea zice că după noaptea aia, Olena n-a mai fost niciodată la fel. Și oamenii, când o văd, încă își fac cruce…
CONTINUAREA 👇
…Și doar își făceau cruce când treceau pe lângă căsuța aceea ascunsă printre copaci. Pentru că era ceva acolo… ceva ce nu puteai pune în cuvinte. Ori poate, dimpotrivă, era prea mult din acel „ceva”.
Dimineața a venit liniștit. Soarele s-a furișat rușinos pe la ferestre cu razele lui, iar căldura, abia simțită peste noapte, a umplut camera până la refuz. Olena s-a trezit cu miros de pâine proaspăt coaptă și cu mișcarea ușoară a fetiței pe pieptul ei — dormea liniștită, pentru prima dată de la seara aceea îngrozitoare.
— Hai, scumpă, ridică-te — i-a spus bunica, cu glas blând. — Mănâncă, prinde putere.
Olena s-a ridicat, a înfășurat copilul în pătură și a simțit că ceva s-a schimbat în ea. Disperarea de ieri s-a dus — rămăsese oboseala, dar fără urmă de panică. S-a uitat la bătrână — stătea la masă și sorta ierburi, ca o vrăjitoare pricepută.
— Cine sunteți?.. — a întrebat Olena, stânjenită.
— Nu mai contează să știe lumea cine sunt, — a zâmbit bătrâna. — Dar odată mi se zicea Domna. Oamenii veneau la mine cu durerea lor. Uneori cu lucruri necurate, alteori cu blesteme.
Olena și-a strâns copilul la piept, suspicioasă. Bătrâna a observat.
— Nu te teme. Nu-ți sunt dușman. Doar că viața m-a învățat să citesc urmele din sufletul omului. Și sufletul tău… e plin de sânge și lacrimi. Dar nu-i frânt. Și asta înseamnă că nu e totul pierdut.
După micul dejun, Domna a scos o cutie învelită într-un prosop și a pus-o în fața fetei.
— Aici e ceva. Pentru tine. Din trecut. Și pentru viitor.
Olena a deschis cutia — înăuntru erau fotografii vechi, o cruciuliță de argint, scrisori îngălbenite de timp… Iar printre ele — una, scrisă cu un scris ordonat:
„Pentru nepoata mea, pe care poate n-o voi vedea niciodată…”
Olena a încremenit. Mâinile îi tremurau. A citit:
„Dacă citești asta, înseamnă că m-ai găsit. Înseamnă că drumul tău te-a adus la ușa mea. Am știut de mult că fiica mea mă va tăia din viața ta. Îi era rușine de ‘fama mea de vrăjitoare’, deși ea însăși a venit pe lume doar datorită rugăciunilor și plantelor mele.
Dar am știut: într-o zi va trebui să las o urmă. Pentru că, dacă ești ca mine, n-ai să poți trăi ca toți ceilalți. O să simți, o să vezi, o să visezi ce urmează.
Și dacă viața te va doborî — eu îți dau puterea să te ridici.
Nu te teme de durere. Nu fugi de lacrimi. Copilul tău e cheia ta. Iar tu ești puntea dintre lumi. Și nu ești singură. Niciodată.”
— Asta… — a încercat Olena să spună, dar glasul i s-a frânt.
— Fiica mea. Mama ta, — a dat Domna din cap. — Te-a alungat, așa cum și pe mine m-a alungat odată. N-a fost în stare să accepte adevărul. Nici despre ea. Nici despre noi.
Olena se uita la bătrână — femeia pe care n-o cunoscuse niciodată, dar care brusc devenise singura în care putea avea încredere.
— Și eu… ce fac acum? — a întrebat încet.
— Trăiești. Și ții minte. Că puterea ta nu stă în faptul că nu cazi. Ci că te ridici de fiecare dată.
Și încă ceva… — bunica s-a apropiat, a pus mâna pe copila ei. — E specială. Deja o văd. Va fi puternică. Dar tu trebuie s-o înveți să fie bună.
Au trecut câteva săptămâni.
Zăpada se topea. Pădurea se trezea. Iar în căsuța dintre copaci răsunau primele râsete de copil.
Olena a rămas. O ajuta pe bunică, învăța să culeagă ierburi, să rostească rugăciuni, să citească semnele. Uneori veneau oameni la ele — unii cu boli, alții cu dureri. Și toți plecau cu o speranță.
Se zvonea iar despre ea. Dar de data asta — de bine. Lumea șoptea: „Cea care a dormit sub blestem, acum e o păzitoare. Și aduce lumină acolo unde-i umbră…”
Iar Olena?
Nu mai era fata alungată.
Era Cea Care Primește.
Cea Care Vindecă.
Cea Care A Iertat. Chiar și pe cei care nu i-au cerut iertare.
Într-o zi, pe cărare a apărut o siluetă cunoscută — o femeie, cu fire albe la tâmple și cu privirea frântă.
— Olena…
Fata a tăcut.
— Iartă-mă… — a șoptit mama ei. — Am fost slabă. Și mi-a fost mai frică de rușine decât de tine.
Olena s-a apropiat, i-a privit ochii. Nu era ură acolo, nici reproș. Doar oboseală… și liniște.
— Te-am iertat de mult, — i-a spus. — Dar de acum fiecare are drumul ei.
Și s-a întors înapoi în casă. Acolo unde plângea fiica ei, cerând atenție. Acolo unde bătrâna bunică fierbea ceai cu cimbru. Acolo unde nu mai era frică.
Pentru că acum avea o Casă.
A ei.
Pentru totdeauna.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.