Ioana stătea în fața clasei, ușor nervoasă. În mâini ținea o geantă obișnuită, iar în cap îi vâjâiau gândurile, ca albinele într-un stup. Fiica ei, Alina, o rugase să vină la ședința cu părinții, subliniind: “Mamă, noul diriginte este atât de tare. Trebuie să-l vezi!”
Dar Ioana nu bănuia că seara de astăzi îi va sparge liniștea, precum sticla sub presiunea tunetului.
— Sunteți și dumneavoastră la ședință? — i se adresă una dintre mame. — Da… Clasa a V-a “B”, — încuviință Ioana, încercând să zâmbească, deși ceva îi strângea inima pe dinăuntru.
Ușa clasei se deschise. Înăuntru stăteau deja părinții, răsfoiau niște hârtii, vorbeau încet. Și atunci EL a apărut. Înalt. Cu păr închis la culoare. Mers sigur. Voce calmă.
— Bună seara. Mă numesc Victor Andrei, sunt noul diriginte al copiilor dumneavoastră…
Vocea a spart spațiul.
Ioana a înghețat. Ochii i s-au mărit, geanta i-a căzut din mâini. Lumea din jur s-a transformat într-un mozaic de linii și umbre. A făcut un pas înapoi — și a căzut direct pe podea.
— Doamne! A leșinat! — cineva s-a repezit spre ea. — Repede, apă! — s-a auzit din mulțime.
Când femeia și-a revenit, primul lucru pe care l-a văzut a fost chipul lui. Foarte aproape. Ochii. Nasul. Zâmbetul. Trăsături pe care nu le putea uita niciodată, nici măcar după ani.
— Sunteți bine? — a întrebat el încet. — Poate să chemăm un medic?
Ioana nu a răspuns. Ea doar a șoptit:
— Mihai?…
Bărbatul a încremenit. Sprâncenele i s-au încruntat, ca și cum ceva l-ar fi rănit profund în acest cuvânt…
CONTINUAREA 👇
Victor rămase nemișcat, uitându-se la femeia palidă din fața lui. Pentru o fracțiune de secundă, ochii lui căpătară o expresie ciudată, undeva între confuzie și recunoaștere. Ceilalți părinți formaseră un cerc în jurul lor, privind curioși scena neașteptată.
— Trebuie să fie șocul, săraca, — șopti o mamă către alta. — E mereu dificil prima ședință cu părinții.
Ioana încercă să se ridice, sprijinindu-se pe coate. Simțea cum inima îi bate cu putere, parcă vrând să spargă cușca toracică. Mâinile îi tremurau incontrolabil.
— Îmi cer scuze, — reuși ea să articuleze. — Nu știu ce s-a întâmplat. Probabil oboseala…
Victor o ajută să se ridice, cu o grijă profesională care nu trăda nimic. Ochii lui rămâneau impenetrabili, dar Ioana putea jura că văzuse o umbră trecând peste chipul lui când îl strigase cu numele acela.
— Poate doriți să vă duceți acasă? — întrebă el pe un ton oficial. — Putem discuta despre situația școlară a Alinei altă dată.
— Nu, insist să rămân, — răspunse Ioana, ajustându-și hainele, încercând să-și recapete demnitatea. — Sunt bine acum.
Ședința continuă, dar pentru Ioana fiecare secundă era o tortură. Privea fiecare gest, fiecare mișcare a profesorului. Era imposibil. Mihai murise cu aproape doisprezece ani în urmă, într-un accident teribil de mașină. Ea fusese însărcinată în luna a cincea. Îl înmormântase. Plânsese la mormântul lui luni întregi. Și totuși…
Victor discuta despre programa școlară, despre activitățile planificate pentru semestrul următor, despre performanțele elevilor. Vocea lui era diferită de ce-și amintea Ioana — mai profundă, mai autoritară. Dar zâmbetul… acel colț ridicat ușor al buzei când era amuzat… era identic.
Când ședința se termină, Ioana rămase deliberat ultima în clasă. Trebuia să știe. Inima îi spunea că nu e nebună.
— Domnule profesor, — începu ea ezitant când ultimul părinte părăsi încăperea. — Ați locuit vreodată în Constanța?
Victor își strânse hârtiile metodic, fără să ridice privirea.
— Nu, doamnă. Sunt din Brașov. M-am mutat în oraș doar acum trei luni, pentru acest post.
— Și… nu ați avut niciodată un accident? Vreau să spun, unul grav?
Acum el se opri, lăsând documentele deoparte. O privi direct, și pentru o clipă, Ioana crezu că va vedea recunoașterea în ochii lui.
— Vă referiți la cicatricea de pe mână? — întrebă el, ridicând ușor mâneca să dezvăluie o urmă lungă, albicioasă. — A fost doar o tăietură urâtă din adolescență. Nimic dramatic.
Ioana simți cum i se strânge stomacul. Mihai nu avea nicio cicatrice pe mână.
— Îmi cer scuze, — murmură ea. — Ați… semănați extraordinar de mult cu cineva pe care l-am cunoscut cândva.
Un zâmbet politicos se așternu pe fața lui.
— Se întâmplă. Toți avem un dublu undeva în lume, nu-i așa?
Pe drumul spre casă, Ioana se simțea complet epuizată. Rațiunea îi spunea că asemănarea era doar o coincidență bizară, că mintea ei îi jucase o festă crudă. Și totuși, acea privire când îl strigase „Mihai”…
Acasă, Alina o aștepta nerăbdătoare.
— Ei, ce zici de domnul Victor? Nu-i așa că e super? Toate fetele din clasă sunt topite după el!
Ioana încercă să zâmbească.
— Da, pare un profesor bun.
— Bun? E genial! Știe atâtea și ne vorbește ca unor adulți. Și chiar ne ascultă când avem probleme.
Ioana se duse în dormitor și deschise un sertar vechi, de unde scoase un album prăfuit. Fotografiile cu Mihai erau puține — el mereu fugea din fața aparatului de fotografiat. Dar erau câteva, destul de clare. Privi îndelung o imagine în care Mihai zâmbea spre cameră, cu părul ciufulit de vânt, pe plaja din Mamaia.
Asemănarea era uluitoare și totuși… erau diferențe subtile. Bărbia lui Victor era puțin mai pronunțată. Ochii păreau mai întunecați. Sau poate timpul și durerea îi modificaseră amintirile?
În săptămânile următoare, Ioana se surprinse căutând pretexte să treacă pe la școală. Întrebări despre performanța Alinei, oferte de voluntariat pentru activitățile clasei, donații pentru biblioteca școlii. De fiecare dată, Victor era politicos, profesional, dar detașat. Niciun semn că ar ascunde ceva.
Într-o zi, în timp ce aștepta pe hol să discute cu directoarea, Ioana observă că Victor intră în cancelarie. Privirea ei căzu pe geanta lui de laptop, din care ieșea colțul unui carnet. Un carnet roșu, identic cu cel pe care îl avusese Mihai pentru notițele lui de inginerie. Inima începu să-i bată cu putere.
Când Victor ieși din cancelarie, carnetul alunecă din geantă și căzu pe podea. Ioana se grăbi să-l ridice.
— Vă mulțumesc, — spuse el, întinzând mâna să-l ia.
Dar degetele Ioanei se încleștară pe carnet.
— Ce ciudat, — murmură ea. — Soțul meu avea unul identic.
— E un model destul de comun, — răspunse el, dar vocea lui părea ușor tensionată.
— Da, dar el obișnuia să deseneze o stea mică în colțul fiecărei pagini. Era un fel de ritual al lui.
Fără să ceară permisiunea, Ioana deschise carnetul. Pe prima pagină, în colțul din dreapta jos, era o stea mică, desenată cu stiloul.
Victor îi smulse carnetul din mâini, iar ochii lui ardeau de ceva ce semăna cu furia… sau cu frica.
— Cred că invadați spațiul meu personal, doamnă. Dacă aveți întrebări despre performanța Alinei, sunt disponibil în timpul programului de consultații.
Se întoarse și plecă cu pași rapizi, lăsând-o pe Ioana tremurând în mijlocul holului.
În acea noapte, nu putu dormi. Se tot întorcea în pat, gândurile alergând nebunește. Trebuia să afle adevărul. Dacă Mihai era în viață, de ce s-ar fi prefăcut mort? De ce ar fi ales să-și abandoneze soția însărcinată? Și dacă nu era Mihai, cum se explicau coincidențele?
A doua zi, după ore, îl așteptă pe Victor în parcare. Când acesta se îndrepta spre mașină, ea ieși din umbră.
— Trebuie să vorbim, — spuse ea simplu.
El se opri, evaluând-o cu o privire obosită.
— Nu cred că e o idee bună.
— Carnetul. Steaua. Nu poate fi o coincidență.
Ceva se schimbă în ochii lui. O cedare, poate? Un zid care se prăbușea?
— Nu aici, — spuse el în cele din urmă. — E un parc la două străzi distanță. Putem vorbi acolo.
Se așezară pe o bancă izolată. Soarele cobora lent, aruncând umbre lungi. Victor rămase tăcut mult timp, privind în gol.
— Nu sunt Mihai, — spuse el în cele din urmă, iar vocea lui era atât de blândă încât Ioana simți un fior. — Dar l-am cunoscut.
Confuzia o lovi ca un val.
— Cum? Unde? Când?
— Era fratele meu geamăn.
Cuvintele atârnau între ei, imposibile, absurde.
— Mihai nu avea frați, — șopti Ioana. — Mi-ar fi spus.
Victor scoase carnetul roșu și îl deschise la ultima pagină. Acolo era o fotografie veche, îndoită și decolorată. Doi băieți identici, de vreo zece ani, zâmbind spre cameră.
— Am fost separați la naștere. Adopții diferite. Eu am crescut în Brașov, el în Constanța. Ne-am regăsit întâmplător la douăzeci și doi de ani, la o conferință de inginerie în București. A fost… ca și cum m-aș fi privit într-o oglindă.
Ioana asculta, împietrită. Mihai nu menționase niciodată așa ceva.
— Nu i-a spus niciodată nimănui, — continuă Victor, citindu-i gândurile. — Nici măcar ție. Eram încă în procesul de a ne cunoaște, de a ne reconcilia cu adevărul. Apoi a avut accidentul.
— Dar carnetul? Steaua?
Victor zâmbi trist.
— Mi-a arătat odată acest obicei al lui. Mi s-a părut fascinant că amândoi foloseam carnete roșii pentru notițe. După ce a murit… am adoptat ritualul lui. Era un fel de a-l păstra aproape.
Ioana simți lacrimile șiroind pe obraji.
— De ce ești aici? De ce tocmai la școala Alinei?
El expiră adânc.
— După accident, am încercat să te caut. Să văd dacă ești bine. Să văd… copilul. Dar nu am avut curajul să intru în viața ta așa, ca un fantomă din trecutul lui Mihai. Apoi viața m-a purtat în alte direcții. Anul trecut, când am văzut anunțul pentru postul de profesor aici… am simțit că e un semn. Voiam doar să o văd pe Alina de la distanță. Să știu că e bine. Nu am plănuit niciodată să dau peste tine așa.
Tăcerea se așeză între ei, grea de întrebări nerostite și posibilități neexplorate.
— Ea are ochii lui, — spuse Victor încet. — Și râde exact ca el.
Pentru prima dată în doisprezece ani, Ioana simți că o parte din durerea ei se dizolvă, transformându-se în altceva. Nu era Mihai, și totuși, prin acest străin care purta chipul lui, o parte din Mihai continua să existe în lume.
— Aș vrea să-mi povestești despre el, — șopti ea. — Despre fratele tău, despre cum era când l-ai cunoscut tu.
Victor zâmbi, și pentru o clipă, în lumina apusului, chiar părea că Mihai se întorsese la ea.
— Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere, — răspunse el.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.