„Mi-am dat afară din apartament fiul, nora și cei trei nepoți. Le-am dat exact o zi să își strângă lucrurile și să plece din casa mea. Și nu regret deloc. 😢”
Rudele mă judecă, mă numesc o mamă rea, lipsită de inimă, dar nu mă interesează ce cred alții. Niciunul nu a fost aici să vadă prin ce am trecut. Niciunul nu a suportat ce am suportat eu.
Totul a început după moartea soțului meu, Daniel.
Am fost căsătoriți aproape patruzeci de ani. Am muncit umăr la umăr, am pus fiecare leu deoparte și am construit cu dragoste căminul nostru. Plănuiam să ne petrecem bătrânețea în tihnă – dimineți liniștite cu cafea pe balcon, seri cu miros de ceai și tăcerea caldă a celor care se cunosc prea bine pentru a mai avea nevoie de cuvinte.
Dar soarta n-a ținut cont de planurile noastre. Daniel s-a stins pe neașteptate, iar lumea mea s-a prăbușit. După înmormântare, casa părea imensă, prea tăcută, de parcă tăcerea îți intra în oase.
La câteva săptămâni, fiul meu, Andrei, a venit într-o după-amiază de duminică.
– „Mamă, știu că îți e greu. Nici mie nu-mi e ușor. Ne-am gândit… poate am putea veni să stăm la tine pentru o vreme. Copiii ți-ar aduce un pic de bucurie. Și n-ai mai fi singură.”
Am lăcrimat. Poate din oboseală, poate din recunoștință. Am crezut că era un semn că viața îmi oferă o nouă formă de familie.
Le-am deschis ușa și inima. Dar nu știam că, odată cu ei, voi primi haosul.
Cei mici – trei la număr – erau niște drăgălași. Însă gălăgioși. Urlau, se certau, alergau, trânteau. Într-o zi, cel mijlociu a spart vaza preferată a lui Daniel. N-am spus nimic. Am strâns cioburile în tăcere, dar m-a durut ca și cum ar fi spart o amintire.
Nora mea, Adina, o femeie tânără și bine intenționată, nu făcea față.
– „Îmi pare rău, mamă, azi n-am apucat să fac ordine. Nu știu cum trece timpul… și ei parcă n-au stare deloc.”
Zi de zi, casa mea se umplea de jucării, de vase murdare, de rufe neîmpăturite. Mă trezeam din somn speriată de plânsul celor mici. Îmi pierdusem echilibrul. Nu mai eram eu.
Am încercat să vorbesc calm cu Andrei:
– „Dragul meu, îmi pare rău, dar simt că nu mai pot. Mi-e greu, casa asta nu mai e liniștită, nu mai e a mea…”
– „Mamă, dar doar nu vrei să ne dai afară? E apartamentul în care am copilărit! Și e mare destul pentru toți.”
– „Poate că da, dar nu mai e pentru mine. Eu am nevoie de liniște. Sunt obosită, Andrei. Am și eu dreptul la o bătrânețe liniștită.”
Se uita la mine cu furie și neîncredere.
– „Așa faci? După tot ce am fost? Ne dai afară? Pe mine și pe copiii tăi?”
– „Îți cer doar să-ți iei viața în mâini. Ești bărbat în toată firea. Trebuie să-ți crești copiii fără să te bazezi mereu pe mine.”
A doua zi a depus o plângere pentru împărțirea apartamentului. Voiam doar să plece, dar el a vrut să lupte pentru un loc care nu era al lui. Cu ajutorul avocatului, am reușit să-mi apăr dreptul de proprietate. Atunci și-au strâns lucrurile. N-au spus nici „mulțumesc”, nici „la revedere”.
Adina avea ochii roșii. N-a zis nimic. M-a privit lung, poate cu durere, poate cu judecată. Copiii nu înțelegeau ce se întâmplă. Cel mic mi-a întins o jucărie:
– „Ți-o las, bunico. Să nu fii tristă.”
Am închis ușa în urma lor cu inima grea. M-am așezat în fotoliul meu, în tăcerea aceea care m-a învins de atâtea ori, dar care acum părea aproape… eliberatoare.
Toți mă condamnă. Verii, cumnatele, chiar și vecina de la trei:
– „Cum ai putut, Marioara? Să-ți dai afară copilul cu nepoții? Nu te mustră conștiința?”
Ba da, mă mustră. Dar nu regret. Regretele nu înlocuiesc liniștea.
Și nici nu-i învață pe copii că, la un moment dat, trebuie să-și ia viața în propriile mâini.
Oare chiar sunt o mamă rea?
Sau doar o femeie care și-a pus, pentru prima dată, liniștea mai presus de toate?