Tânărul chirurg, care terminase facultatea de medicină cu diplomă de merit, care trecuse cu brio rezidențiatul, era promițător pentru un spital de asemenea anvergură. Ioan Ionescu a plecat cu plăcere să lucreze într-un asemenea loc îndepărtat pentru a îmbunătăți calitatea serviciilor medicale.
A lucrat aici aproximativ doi ani și a fost concediat cu succes. Ionuț încă nu se obișnuise cu atitudinea atât de serioasă față de sine, precum Ioan Ionescu. El încă se simțea ca un proaspăt absolvent de medicină, Ionuț Popescu.
Poate a jucat un rol faptul că în spital toți colegii erau mult mai în vârstă decât el. Și iată-l, absolvent cu diplomă al facultății de medicină, chirurg promițător, stătea pe treptele spitalului raional al unui orășel îndepărtat. Șomer, umilit, ofensat.
În fața aproape întregului personal al spitalului fusese făcut cu cuvinte urâte. Un asemenea afront sufletul sensibil al lui Ioan nu-l putea suporta. Era pur și simplu dezorientat, dezamăgit de tot, de viață în general.
Dacă în fața spitalului ar fi stat un cazan cu ulei clocotit, el însuși, de bunăvoie, ar fi sărit în el cu capul înainte și și-ar fi încheiat chinurile sufletești. El, medic de generații, așa a făcut de rușine familia. Mama, tatăl, bunicul.
Dar cel mai important era că Ioan era convins de dreptatea sa. Era gata să jure pe orice. Cu orice, prin oricine, că a făcut totul corect.
Operația aceasta fusese standard, o îndepărtare planificată a unei hernii de disc. Era regretabil că nimeni nu dorea să cerceteze ce se întâmplase. Nimeni nu dorea să-i asculte punctul de vedere.
Și toată rușinea pe care o simțea Ioan nu era din cauza operației, ci pentru că el, Popescu, permisese un asemenea comportament. Asta îl scotea pe Ioan din sărite…
„Dați pentru Hristos, pentru mâncare”, auzi el o voce.
Ioan se întoarse și văzu o bătrânică. O vedea des pe aici. De dimineață până seara stătea lângă spital și cerșea.
Uneori ghicea cuiva care o întreba despre soartă. Dar, între altele, ghicitoare nu sunt doar țigăncile.
Stă sărmana, adună bănuț cu bănuț pentru pâine. Pensia e probabil mică. Ioan deschise portofelul, iar acolo era o singură bancnotă de o mie.
Ioan vru să-i spună bătrânicii, scuzați, adică, nu am deloc mărunțiș. Dar cumva i se făcu rușine până în adâncul sufletului. Scoase bancnota și o aruncă în palma întinsă a bătrânicii.
Sărmana aproape că-și pierdu respirația. Cum așa, dragule? Dar tu probabil ai nevoie, începu să se tânguie bătrânica. — Luați, bunico, aveți mai multă nevoie.
Mormăi Ioan și porni pe aleea spitalului spre stația de autobuz. Bătrânica coborî un pas și îl apucă pe Ionuț de mână. Îl trase spre ea, ca el să se aplece.
— Dragule, pune o cameră, îi șopti la ureche bătrânica. — Ce, bunico? întrebă Ioan. — Cameră de supraveghere, zic.
Pune în salonul paralizatei. Atunci vei înțelege singur totul. Șopti bătrânica și eliberă mâna lui Ionuț..
CONTINUAREA 👇
Ioan rămase în loc, privind nedumerit în urma bătrânei care se îndepărta șchiopătând. Nu era sigur ce să creadă despre sfatul ei ciudat. „Pune o cameră în salonul paralizatei”? La ce se referea?
„Paralizata” era doamna Mariana Vasilescu, o femeie bogată din capitală, venită special pentru operația de hernie de disc. Operația executată perfect de Ioan dusese la o complicație neașteptată – pacientă paralizată de la brâu în jos. Familia o mutase într-un salon privat și intentase proces spitalului. În urma scandalului, directorul spitalului, Dr. Munteanu, îl concediase pe Ioan în fața întregului personal, acuzându-l de incompetență și neglijență.
Un fior îi trecu prin corp. Cum știa bătrâna despre pacienta paralizată? Și de ce i-ar sugera să monteze o cameră?
În loc să meargă la stația de autobuz, Ioan se întoarse și o urmă pe bătrână. O găsi așezată pe o bancă în parcul din apropierea spitalului.
„Bunico, despre ce vorbeai adineauri? De unde știi despre pacientă?”
Bătrâna îl privi cu ochi pătrunzători, surprinzător de limpezi pentru vârsta ei.
„Fiul meu lucrează la curățenie în spital. Aude și vede multe. Dar nu poate vorbi, pentru că are nevoie de slujbă. Eu nu am nimic de pierdut.”
„Ce anume a văzut fiul tău?”
Bătrâna se aplecă spre el. „Doctorul Munteanu intră noaptea în salonul pacientei. Singur. Și stă câte douăzeci de minute. De când e paralizată.”
Ioan simți un nod în stomac. „Ce insinuezi?”
„Nu insinuez nimic. Îți spun doar să montezi o cameră. Restul vei vedea singur.”
După o noapte de frământări, Ioan luă o decizie. Nu avea nimic de pierdut – deja fusese concediat, iar reputația sa profesională era distrusă. Contactă un prieten care lucra în sisteme de securitate și obținu o mini-cameră ascunsă, nu mai mare decât un nasture.
Intrarea în spital fu mai ușoară decât se așteptase. Încă avea halatul și legitimația, iar portarul îl știa. „Am venit să-mi iau niște lucruri din dulap,” minți el.
Cu ajutorul unui asistent medical care îi era prieten și care nu credea în vinovăția lui, Ioan reușit să intre în salonul doamnei Vasilescu în timpul vizitei medicale. Instalarea camerei în vaza de flori de lângă pat fu o chestiune de secunde.
Camera transmitea imaginile direct pe telefonul lui Ioan. Trei zile nu se întâmplă nimic neobișnuit. În a patra noapte, la ora 23:30, ușa salonului se deschise încet. Era Dr. Munteanu.
Ioan, care urmărea transmisiunea din mașina sa parcată lângă spital, simți cum i se accelerează pulsul. Directorul verifică holul, apoi închise ușa cu grijă. Se apropie de patul pacientei și îi vorbi încet. Doamna Vasilescu părea speriată.
Apoi Dr. Munteanu scoase o seringă din buzunar. Inima lui Ioan aproape se opri. Dar în loc să-i administreze ceva pacientei, doctorul îi spuse: „Hai, ridică-te!”
Spre uimirea lui Ioan, femeia „paralizată” se ridică în capul oaselor, apoi coborî din pat, mișcându-se perfect normal. Munteanu îi administră o injecție în coapsă.
„Asta te va menține în continuare ‘paralizată’ pentru următoarele 24 de ore,” spuse el. „Avocatul spune că procesul merge bine. Spitalul va plăti cel puțin două milioane. Iar eu voi primi partea mea pentru că te-am ajutat.”
Ioan ÎNGHEȚASE, privind imaginile de pe telefon. Totul fusese o înscenare! Operația lui fusese perfectă, iar pacienta nu suferise nicio complicație. Ea și directorul spitalului puneau la cale o escrocherie de proporții pentru a obține bani de la asigurare și de la spital.
Cu mâini tremurânde, Ioan salvă înregistrarea și trimise imediat copii avocatului său, consiliului medical și chiar poliției. Apoi intră în spital cu capul sus, îndreptându-se direct spre salonul doamnei Vasilescu.
Când deschise ușa, îi găsi pe amândoi acolo – directorul tocmai îi administra o nouă injecție.
„Bună seara, doctore Munteanu. Doamnă Vasilescu. Sper că picioarele vă servesc bine în această seară.”
Cei doi înlemniră. Fața directorului se albise ca varul.
„Ce… ce faci aici? Ești concediat!”
Ioan zâmbi, ridicând telefonul. „Am venit să vă anunț că tocmai ați fost live pe Internet și că poliția e în drum spre spital. Avocatul meu are deja o copie a înregistrării, la fel și consiliul medical.”
Trei luni mai târziu, Ioan stătea în biroul nou al directorului de spital – biroul său. După ce scandalul a explodat în presă, iar Munteanu și doamna Vasilescu au fost arestați pentru fraudă, consiliul de administrație al spitalului i-a oferit lui Ioan nu doar reabilitarea completă, ci și postul de director.
Prima sa decizie ca director a fost să angajeze un nou portar – fiul bătrânei care îl ajutase, un bărbat în vârstă de 50 de ani cu dizabilități de vorbire, dar cu o inimă mare și ochi la fel de pătrunzători ca ai mamei sale.
A doua sa decizie a fost să creeze un fond special pentru pacienții nevoiași, pe care l-a numit „Fondul Bunica”, în onoarea bătrânei care-i salvase cariera și demnitatea.
Într-o după-amiază, când ieșea din spital, o văzu pe bătrână pe aceeași bancă din parc. Se așeză lângă ea și-i întinse un plic.
„Nu e nevoie, tinere,” zâmbi ea. „Fiul meu lucrează acum, iar eu am tot ce-mi trebuie.”
„Nu e pentru tine,” răspunse Ioan. „E pentru alții ca tine. Aș dori să mă ajuți să-i găsesc pe cei care au cu adevărat nevoie.”
Bătrâna îl privi lung, apoi deschise plicul. În el era o legitimație de voluntar al spitalului și o notă pe care scria: „Consilier pentru Fondul Bunica”.
„Când m-ai ajutat,” spuse Ioan, „m-ai învățat că uneori trebuie să privești dincolo de aparențe pentru a găsi adevărul. E o lecție pe care vreau s-o aplic în tot ce fac de acum înainte.”
Bătrâna zâmbi, iar ochii ei pătrunzători străluciră în lumina apusului. „Fiecare dintre noi are un dar, tinere doctor. Al meu e să văd adevărul. Al tău e să vindeci. Împreună, poate vom face această lume puțin mai bună.”
În acea seară, când Ioan se întoarse acasă, pentru prima dată în multe luni simți un sentiment de pace. Își recâștigase nu doar cariera, ci descoperise și un nou scop – să vadă dincolo de suprafață, să caute adevărul și să aducă vindecare acolo unde era cu adevărat nevoie.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.