Într-o seară de toamnă târzie, cu vântul suierând printre ramurile goale și frunzele foșnind sub pașii trecătorilor, Ilinca stătea singură în bucătăria apartamentului lor din Iași. Ținea între palme o cană de ceai fierbinte, încercând să se adune după ziua ce trecuse. De afară, aerul rece pătrundea prin crăpăturile ferestrei, iar zgomotul frunzelor căzute pe trotuar părea să acompanieze gândurile ei apăsătoare.
Cuvintele rostite de Margareta, soacra ei, la petrecerea de aniversare a Marei, încă îi răsunau în minte, ca o rană care nu se mai închide:
„Tortul ăsta nici nu arată bine și, sincer, nici gustul nu cred că e cine știe ce.”
Ilinca închise ochii pentru o clipă. O durea mai mult decât voia să recunoască, pentru că nu era doar despre un tort — era despre visul unei fetițe care împlinise doisprezece ani și își dorise din tot sufletul să impresioneze. Mara pregătise tortul cu mâinile ei, ore întregi migălind la trandafiri de cremă roz așezați cu grijă pe margine.
Iar Margareta? Îl aruncase în derizoriu cu o singură frază.
Ilinca o cunoștea de ani de zile pe Margareta — o femeie distinsă, mereu atentă la aparențe, critică și rece ca un vitraliu în plină iarnă. Diferențele dintre ele nu fuseseră niciodată ușor de ignorat. Dar niciodată, până în seara aceea, Margareta nu atinsese un punct atât de sensibil.
A doua zi dimineață, Mara a plecat la școală cu capul plecat, fără zâmbetul obișnuit, fără entuziasm. Ilinca o urmărise din prag și simțise cum i se rupe inima. Cu o hotărâre bruscă, a pus mâna pe telefon și l-a sunat pe Radu.
— Radu, trebuie să vorbim despre aseară, i-a spus ea cu voce joasă.
— E despre mama, nu-i așa? a întrebat el imediat.
— Tu numești asta severitate? Mara a plâns toată noaptea, Radu. Cum poate o femeie să fie atât de tăioasă cu un copil?
Radu a oftat. I-a promis că va vorbi cu mama lui, dar Ilinca știa că nu va fi de ajuns.
Mai târziu, pe când își turna al doilea ceai, a sunat-o pe Nina, prietena ei din copilărie.
— Poate că nu despre tort a fost vorba, i-a spus Nina, calm. Poate că supărarea Margaretei vine din altă parte. Poate e cu tine. Sau cu Radu.
— Dar privirea ei… era atât de rece, ca și cum aș fi fost un eșec personal pentru ea.
— Poate chiar așa te vede. Dar asta nu înseamnă că are dreptate.
După discuția cu Nina, Ilinca a simțit că nu mai vrea să lase totul să treacă. Avea să-i arate Margaretei, într-un mod elegant, cât de grele pot fi cuvintele.
A invitat-o la cină, anunțând-o că Mara va pregăti desertul.
— Bine, a răspuns Margareta, sec, fără niciun entuziasm.
Ilinca nu s-a descurajat. A știut că Mara avea nevoie de această oportunitate, nu pentru a demonstra ceva, ci pentru a-și recâștiga încrederea.
În seara cinei, mirosul de prăjituri și scorțișoară umplea casa. Mara lucrase cu o seriozitate care o făcea să pară mai matură decât era. Când desertul a fost servit, Margareta a gustat prima felie. Chipul i s-a schimbat — uimirea s-a strecurat încet, înlăturând masca de superioritate.
În acel moment, Ilinca s-a ridicat și a adus din cămară un alt tort — unul cumpărat de la cofetăria preferată a soacrei sale.
— Margareta, ți-am luat și ție tortul acela cu mousse de lămâie, știu că îți place mult. Dar Mara… Mara a vrut să-ți ofere și ea ceva din inimă.
Margareta a privit tortul fetiței. A mai luat o bucățică. Apoi s-a uitat spre Mara.
— M-am grăbit să judec, a spus, rar. Îmi pare rău, Mara. Nu trebuia să vorbesc așa cu tine.
— Nu e nimic, bunico, a murmurat Mara, cu un zâmbet timid. Eu doar am vrut să te bucuri.
Margareta a întins mâna și i-a atins umărul cu o delicatețe neașteptată.
— Mi-a plăcut. Chiar mi-a plăcut.
În tăcerea care a urmat, Ilinca a simțit cum se sparge o barieră veche, una construită din așteptări, nemulțumiri și vorbe nespuse. Uneori, un tort făcut cu dragoste e mai mult decât desert — e puntea dintre generații.
În acea seară, între mirosul de vanilie și lumina caldă a lămpii din sufragerie, familia s-a așezat din nou la masă. Iar în aer, pe lângă dulceața tortului, plutea ceva mult mai prețios: începutul unei înțelegeri.