Bătrân singuratic de 91 de ani salvează un cățeluș, fără să știe că acesta îi va salva viața
După pierderea soției și fiului său, bătrânul Gheorghe nu mai credea în miracole. Viața sa în micuțul sat de lângă Iași devenise o succesiune monotonă de zile, unde fiecare pas îi provoca durere în oasele îmbătrânite. Dar totul s-a schimbat când a găsit un cățeluș abandonat într-o cutie zdrențuită la marginea drumului. Doi ani mai târziu, când câinele lui a dispărut, căutările lui Gheorghe l-au dus către un miracol la care nici măcar nu îndrăznea să viseze.
Vântul rece de toamnă împingea frunzele căzute pe cărarea pustie ce ducea spre vechea capelă din sat. Gheorghe mergea încet, sprijinindu-se pe bastonul său uzat, fiecare pas fiind un efort pentru el. La 91 de ani, se mișca cu precauție, iar fiecare respirație îi amintea de cât de mult a trăit și cât de singur este. După moartea soției sale, Ana, și a fiului său, Pavel, într-un tragic accident petrecut cu mulți ani în urmă, lumea lui s-a prăbușit, lăsând în urmă doar un gol imens.
Ceața plutea deasupra pământului, învăluind totul într-un văl fantomatic, când un sunet slab l-a făcut să se oprească. De undeva dintr-o cutie de carton udă, abandonată lângă drum, se auzea un scâncet jalnic. Își simțea articulațiile chinuite de artrită, dar s-a aplecat cu greu să vadă. Înăuntru, un cățeluș mic tremura — un mic ghem alb-negru cu ochi mari și rugători. Pe capacul cutiei era o notă scrisă neglijent: „Ai grijă de el!”
Inima lui Gheorghe, împietrită de durere și singurătate, s-a înmuiat. A șoptit, privindu-l în ochi:
— Se pare că Dumnezeu nu m-a uitat…
Cu mâinile tremurânde, a ridicat cățelușul, l-a înfășurat într-un sacou vechi și a pornit acasă. Capela putea aștepta — acest mic înger avea nevoie de el acum.
L-a numit pe cățeluș Leuțu — cum și-ar fi dorit Ana să își numească cel de-al doilea copil pe care soarta nu li l-a dăruit. În ochii blânzi ai câinelui era ceva din tandrețea ei, iar numele i s-a lipit de suflet ca ceva firesc.
— Sper să mă iubești, micuțule, — i-a spus Gheorghe, iar cățelușul i-a răspuns dând vesel din coadă.
Din prima zi, Leuțu a pătruns în viața bătrânului, umplând-o de bucurie și de lătrat vesel. A crescut într-un câine mare, cu o pată albă pe piept în formă de stea. Dimineața îi aducea pantofii lui Gheorghe, iar ziua stătea lângă el, în timp ce bătrânul își bea ceaiul, de parcă simțea că căldura lui îi era necesară. Timp de doi ani au fost de nedespărțit. Leuțu a devenit motivul pentru care Gheorghe se trezea dimineața, ieșea în lume și zâmbea. Plimbările lor de seară prin sat au devenit o imagine obișnuită: bătrânul aplecat și câinele său fidel, mergând liniștiți în amurg.
Dar într-o joi de octombrie, tulburătoare, Leuțu a avut o stare de agitație — urechile îi tremurau, lătra și se adăpostea lângă fereastră. În acea zi, în sat era agitație: nu departe, lângă o grădină părăsită, se adunase o haită de câini vagabonzi. Mai târziu, Gheorghe a aflat că îi atrăsese căldurile uneia dintre cățele. Leuțu fugea în jurul ușii, scheuna, ca și cum ceva l-ar chema afară.
— Liniștește-te, prietene, — a spus blând bătrânul, apucând lesa. — După prânz te duc la plimbare.
Dar neliniștea lui Leuțu doar creștea. Când Gheorghe l-a lăsat în curte, așa cum făcea de obicei, câinele a fugit într-un colț îndepărtat, ascultând lătratul îndepărtat. Bătrânul a intrat în casă să gătească, dar după cincisprezece minute, chemându-l pe Leuțu, nu a primit niciun răspuns. Poarta era întredeschisă, iar în cutia poștală era o scrisoare. Dar câinele dispăruse. Poștașul o fi uitat să închidă poarta? Panica i-a cuprins inima lui Gheorghe. A strigat răgușit după Leuțu, căutându-l în curte, dar acesta părea dispărut.
Orele s-au transformat în zile. Gheorghe nu a mai mâncat, nu a mai dormit, stând pe prag, strângând zgarda lui Leuțu. Nopțile au devenit de nesuportat — tăcerea la care se obișnuise acum îi sfâșia sufletul, iar tic-tacul ceasului vechi îl atingea nervos. Când vecinul Ion a venit cu vestea unui câine lovit de mașină pe șosea, bătrânul și-a pierdut puterile. Inima i s-a făcut țăndări. Dar aflând că nu era Leuțu, a simțit o ușurare, urmată imediat de un sentiment de vinovăție. A îngropat acel câine, rostind o rugăciune, — nu putea să-l lase fără adio.
Două săptămâni, speranța se stingea încet. Durerea în articulații devenea tot mai intensă — fie de la căutări, fie de la singurătatea ce se întorcea. Și, dintr-o dată, tăcerea a fost întreruptă de sunetul telefonului.
— Domnule Gheorghe, sunt sergentul Vasile, — vocea îi tremura de emoție. — Nu sunt de serviciu, mă plimbam pe lângă pădure, la vechea moară. Am auzit un lătrat dintr-o fântână abandonată. Cred că e câinele dumneavoastră. Veniți repede!
Bătrânul, tremurând, a apucat bastonul și a alergat la Ion, rugându-l să îl ducă acolo. La fântână îi aștepta Vasile, cu corzi și lanterne.
— E acolo, — a spus el. — Am văzut steaua albă de pe piept când am luminat.
— Leuțu! — a strigat Gheorghe, vocea îi tremura. — Fiule, mă auzi? Răspunde-mi!
Din adâncuri s-a auzit lătratul familiar. După o oră, au venit salvatorii. Unul dintre ei a coborât, iar curând mulțimea a izbucnit de bucurie. Leuțu a fost scos — murdar, slăbit, dar în viață. Cum l-au eliberat, câinele a alergat spre Gheorghe, doborându-l.
— Băiatul meu, — plângea acesta, strângându-l în brațe. — M-ai speriat groaznic…
Oamenii în jur aplaudau, unii își ștergeau lacrimile. O bătrână din casa vecină a șoptit:
— Două săptămâni l-a căutat, chemându-l până a răgușit. Iată ce înseamnă iubirea adevărată…
Vasile l-a ajutat să se ridice.
— Hai să mergem acasă, — i-a spus.
În seara următoare, casa lui Gheorghe răsuna de voci. A gătit faimosul său borș, iar Leuțu se plimba printre invitați, dar se întorcea mereu la picioarele stăpânului său. Mai târziu, bătrânul s-a așezat în fotoliu, câinele dormind lângă el. Vântul de afară șoptea ușor.
— Ana mereu spunea că familia se regăsește, indiferent ce drumuri alege soarta, — a murmurat Gheorghe.
Leuțu a dat din coadă în somn, ca și cum ar fi fost de acord. În acea noapte, au dormit liniștiți, știind că vor fi de acum împreună pe veci.