Ani la rând, am auzit aceeași frază: nu mă înșală, nu bea, deci de ce să mă plâng? Dar nimeni nu vedea realitatea… Lucram cu normă întreagă, câștigam mai mult, dar totuși mă întorceam acasă să spăl podelele în timp ce el stătea pe canapea, dând ordine ca un rege. Eu găteam, curățam, spălam rufele în timp ce el schimba canalele, fără să miște un deget, comportându-se ca și cum i-aș fi datorat ceva.
Într-o seară, când eram acoperită de făină, a țipat din cauza prafului de pe televizor. Atunci ceva s-a rupt în mine. Petrecusem decenii înghițind totul, respectând regulile, păstrând tăcerea… De data asta nu!
Am luat un geamantan, am împachetat lucrurile fără să mă gândesc și am plecat. Fără scuze. Fără îndoieli. Pur și simplu s-a terminat. Pentru prima dată, m-am ales pe mine.
Nu aveam un plan… doar trebuia să plec. Undeva liniștit, poate aproape de plajă. Nici măcar nu-mi aminteam ultima dată când mi-am luat o vacanță, cu atât mai puțin să fac ceva doar pentru mine.
Câteva ore mai târziu, m-am oprit la o benzinărie oarecare. Am cumpărat un sandviș și m-am îndreptat spre casă, fără să mă gândesc prea mult la asta… până când am observat bărbatul de după tejghea. Mă privea fix.
Nu era privirea obișnuită… Mă studia, de parcă încerca să mă plaseze în memoria lui.
“Ne cunoaștem?” am întrebat.
Un zâmbet i s-a format pe față. “Odată ai spus că nu mă vei uita niciodată.”
Și așa, fără altceva, a început povestea mea.
CONTINUAREA 👇
Am rămas încremenită, încercând să-i descifrăz chipul. Avea ochi căprui, adânci, încadrați de riduri fine la colțuri, semn că zâmbea des. Părul șaten, ușor încărunțit la tâmple, îi cădea rebel peste frunte. Avea ceva familiar, dar nu reușeam să-l plasez.
„Andrei?” am întrebat ezitant, după ce am scotocit prin amintirile mele. „Andrei Vasilescu?”
Zâmbetul lui s-a lărgit. „Mă bucur că nu ți-ai încălcat promisiunea, Ileana.”
Brusc, totul s-a clarificat. Liceul, ultimul an, banchetul de absolvire. Andrei fusese primul băiat care mă invitase vreodată la dans. Tânărul timid, pasionat de literatură, care îmi scria poezii și le strecura în manual. Băiatul pe care l-am respins pentru Mihai, soțul meu actual, cel care tocmai mă făcuse să-mi părăsesc viața construită cu atâta trudă.
„Au trecut douăzeci și cinci de ani,” am șoptit, simțindu-mă dintr-odată vulnerabilă, ca și cum timpul s-ar fi comprimat.
„Douăzeci și șapte,” m-a corectat el blând. „Dar cine numără?”
Am râs, un râs eliberator pe care nu-l mai simțisem de mult timp. Era ceva în prezența lui Andrei care mă făcea să mă simt în siguranță, ca și cum aș fi regăsit o parte din mine însămi pe care o pierdusem pe drum.
„Ce faci aici, la o benzinărie din mijlocul nimicului?” l-am întrebat, încă nevenindu-mi să cred coincidența.
„Aș putea să te întreb același lucru,” a răspuns, aruncând o privire spre geamantanul meu. „Dar cred că ar fi o poveste lungă.”
„Mai lungă decât tura ta?” am întrebat, încercând să sune a glumă, deși vocea mi-a tremurat ușor.
Andrei a aruncat o privire la ceas. „De fapt, tocmai mi s-a terminat. Dacă nu te grăbești, există o cafenea la doi kilometri de aici. Fac cel mai bun ceai de mentă din regiune.”
Am ezitat. Era irațional să accept invitația unui bărbat pe care nu-l mai văzusem de aproape trei decenii. Dar, pe de altă parte, ce mai aveam de pierdut? Tocmai îmi părăsisem viața fără un plan, fără o destinație. Iar Andrei nu era un străin complet.
„Sigur,” am răspuns într-un final. „Te urmez cu mașina.”
Douăzeci de minute mai târziu, stăteam față în față într-o cafenea rustică, cu pereți din lemn și ferestre mari care dădeau spre un lac. Soarele începea să apună, împrăștiind nuanțe de portocaliu și roz peste suprafața apei.
„Deci,” a început Andrei, după ce ne-au fost aduse ceaiurile, „ce te-a adus pe acest drum?”
Am luat o sorbitură din ceai, câștigând timp. Era ciudat să-mi deschid sufletul în fața cuiva, să verbalizez sentimentele pe care le înăbușisem atât de mult timp. Dar privirea lui Andrei era caldă, lipsită de judecată.
„Am plecat de acasă,” am spus simplu. „După douăzeci și cinci de ani de căsnicie, am realizat că trăiam pentru altcineva, niciodată pentru mine.”
I-am povestit totul. Despre Mihai și dezamăgirile zilnice, despre casa care nu se simțea niciodată ca acasă, despre visele abandonate și compromisurile care mă goliseră de esență. Cuvintele curgeau ca un râu dezghețat primăvara, eliberate după o iarnă prea lungă.
Andrei m-a ascultat fără să mă întrerupă, oferindu-mi prezența lui completă. Când am terminat, a rămas tăcut pentru un moment, procesând totul.
„Îmi pare rău că ai trecut prin asta,” a spus în cele din urmă. „Dar sunt mândru de tine că ai avut curajul să pleci. Mulți nu-l au niciodată.”
„Și tu?” am întrebat, dorind să schimb subiectul. „Cum a ajuns băiatul care visa să devină scriitor să lucreze la o benzinărie?”
A zâmbit melancolic. „Oh, nu lucrez acolo permanent. Îl ajut pe fratele meu câteva zile pe săptămână. Restul timpului…” a făcut o pauză, „scriu. Am publicat patru romane până acum.”
M-a lovit un val de rușine. Nu auzisem niciodată de Andrei Vasilescu, scriitorul. Încă un semn al cât de izolată devenisem în propria mea viață.
„Nu te simți prost,” a adăugat rapid, citindu-mi expresia. „Nu sunt foarte cunoscut. Dar sunt mulțumit. Trăiesc într-o căsuță lângă lac, la zece minute de aici. Este liniștit, perfect pentru scris.”
Am continuat să vorbim până când cafeneaua se pregătea să se închidă. Era uimitor cât de ușor curgea conversația, cât de natural era să fiu în preajma lui. Pentru prima dată în ani, nu mă simțeam judecată sau inadecvată.
Când ne-am ridicat să plecăm, o întrebare inevitabilă plutea în aer: încotro acum? Nu aveam o rezervare la hotel, nici o destinație clară.
„Ai… un loc unde să stai în seara asta?” a întrebat Andrei, ezitant.
„Nu încă,” am recunoscut. „Mă gândeam să caut un hotel în apropiere.”
„Am o cameră de oaspeți,” a oferit el, apoi a adăugat rapid: „Fără obligații, fără așteptări. Doar un loc sigur unde să dormi. Poți pleca oricând dorești.”
În alte circumstanțe, aș fi refuzat. Dar ceva din felul în care Andrei mă privea, cu respect și grijă autentică, m-a făcut să accept.
Casa lui era exact cum mi-o imaginasem: modestă dar caldă, cu rafturi pline de cărți și ferestre mari care îmbrățișau natura din jur. Camera de oaspeți era mică dar confortabilă, cu un pat acoperit cu o cuvertură tricotată manual și un vas cu flori proaspete pe noptieră.
„Te las să te odihnești,” a spus Andrei, oprindu-se în pragul ușii. „Dacă ai nevoie de ceva, sunt la capătul holului.”
Am adormit mai repede decât mă așteptam, învelită în liniștea unei case necunoscute, dar care, paradoxal, se simțea mai mult ca acasă decât propria mea locuință.
Dimineața am fost trezită de aroma de cafea proaspătă și sunetul ploii ușoare care bătea în fereastră. M-am ridicat, mi-am aranjat părul cât de bine am putut și am pășit în bucătărie.
Andrei stătea la masa din bucătărie, tastând la un laptop. Și-a ridicat privirea când am intrat și mi-a zâmbit, făcându-mi inima să tresară într-un mod pe care nu-l mai simțisem de ani de zile.
„Bună dimineața,” a spus el, închizând laptopul. „Cum ai dormit?”
„Surprinzător de bine,” am recunoscut.
În timp ce sorbeam din cafea și priveam ploaia prin fereastra bucătăriei, am realizat că nu mă grăbeam nicăieri. Pentru prima dată în decenii, timpul era al meu, la fel și deciziile.
„Ce ai de gând să faci acum?” a întrebat Andrei, vocalizând întrebarea care îmi dansa în minte.
Am ridicat din umeri. „Nu știu. Nu am planificat nimic dincolo de ‘plecare’.”
„Ei bine,” a spus el, turnându-și mai multă cafea, „ești binevenită să rămâi cât ai nevoie. Să-ți limpezești gândurile, să decizi următorul pas.”
Am privit în ochii lui, căutând orice urmă de duplicitate, de așteptări ascunse. Dar nu am văzut decât sinceritate.
„De ce ești atât de bun cu mine?” am întrebat, neputând să-mi rețin curiozitatea. „După atâția ani, după ce te-am respins atunci…”
Andrei a zâmbit, dar era un zâmbet care purta o umbră de tristețe. „Pentru că știu cum e să te simți pierdut. Și pentru că, indiferent câți ani au trecut, ești încă Ileana pe care am cunoscut-o cândva – fata care recita poezii în curtea școlii și visa să vadă Parisul.”
Amintirea m-a lovit cu forța unui val. Uitasem de acea fată, de visele ei, de pasiunile ei. Undeva pe drum, devenisem atât de ocupată fiind ceea ce altcineva își dorea de la mine, încât uitasem cine eram cu adevărat.
„Crezi că mai e în mine?” am șoptit. „Acea fată?”
„Sunt sigur de asta,” a răspuns Andrei, privirea lui fermă și plină de încredere. „Doar că a așteptat momentul potrivit să reapară.”
Zilele s-au transformat în săptămâni. Ploaia a lăsat loc unei veri timpurii, caldă și promițătoare. Am rămas la Andrei, inițial cu intenția de a sta doar câteva zile, dar ceva mă ținea acolo – poate liniștea, poate prietenia care înflorea între noi, poate descoperirea lentă a propriei mele persoane.
În fiecare dimineață, mă trezeam și exploram împrejurimile. Uneori, Andrei venea cu mine; alteori, rămânea acasă să scrie. Nu existau așteptări, nici presiuni, doar spațiu să respir și să redescopăr ce îmi plăcea.
Într-o seară, în timp ce stăteam pe veranda casei, privind stelele, Andrei mi-a oferit un teanc de foi.
„Ce e asta?” am întrebat, luându-le.
„Poeziile pe care ți le scriam în liceu,” a răspuns el, cu o notă de vulnerabilitate în voce. „Le-am păstrat.”
Le-am citit, simțind cum ochii mi se umezesc. Erau pline de inocență, de pasiune tânără, de speranță. Și, în ciuda trecerii anilor, erau frumoase.
„Nu am știut niciodată cât de talentul erai,” am spus, întorcându-mă spre el.
„Și eu nu am știut niciodată cât de mult te-am iubit până când ai ales pe altcineva,” a răspuns el simplu.
Acel moment a schimbat ceva între noi. Nu a fost o declarație dramatică, nici o cerere. Doar o recunoaștere a unui sentiment care traversase decenii.
În săptămânile care au urmat, am început să reimaginăm viața. Am redescoperit pasiunea pentru pictură, ceva ce abandonasem imediat după căsătorie. Andrei mi-a amenajat un mic colț în sufragerie, cu un șevalet și vopsele. Petreceam ore întregi acolo, exprimându-mi sentimentele prin culori și forme.
Mihai m-a sunat de câteva ori, trecând de la furie la rugăminți. L-am ascultat, dar am rămas fermă. Nu era vorba doar despre el sau despre căsnicia noastră; era vorba despre mine și despre dreptul meu de a trăi viața pe care o doream.
Într-o zi, pe când mă întorceam de la o plimbare, l-am găsit pe Andrei așteptându-mă la poartă, cu o expresie serioasă.
„Am primit o ofertă,” a spus el, arătându-mi un email. „O rezidență de scriere în Franța, pentru șase luni.”
Inima mi s-a strâns. Evident, urma să plece. Era o oportunitate prea bună pentru a o refuza.
„Asta e minunat,” am spus, forțându-mă să zâmbesc. „Când pleci?”
„Asta depinde,” a răspuns, privind-mă direct. „Aș vrea să vii cu mine.”
Am rămas fără cuvinte. Parisul, orașul pe care visasem să-l văd încă din adolescență. Și Andrei, bărbatul care reapăruse în viața mea când aveam cel mai mult nevoie.
„Andrei,” am început, „suntem împreună de doar câteva luni. Este prea devreme…”
„Nu te cer în căsătorie, Ileana,” a clarificat el, luându-mi mâinile. „Te invit să explorezi. Să vezi Parisul, să pictezi, să descoperi ce-ți dorești cu adevărat. Dacă la finalul celor șase luni vei dori să te întorci aici sau să mergi în altă parte, voi înțelege. Dar nu vreau să pierd șansa de a fi parte din călătoria ta.”
M-am uitat în ochii lui și am văzut nu posesivitate sau control, ci speranță și respect. Era o invitație, nu o cerință.
„Da,” am răspuns, simțind cum un nou capitol se deschide în fața mea. „Vreau să merg la Paris cu tine.”
Două luni mai târziu, stăteam pe o terasă din Montmartre, cu un bloc de desen în față și turnul Eiffel în depărtare. Andrei scria la masa alăturată, concentrat asupra romanului său.
Nu știam ce va aduce viitorul, dacă relația noastră va rezista testului timpului sau dacă drumurile noastre se vor despărți. Dar, pentru prima dată în viața mea de adult, nu mă temeam de necunoscut. Învățasem că uneori, cel mai curajos lucru pe care îl poți face este să alegi propria fericire, să-ți asculți inima și să mergi înainte, indiferent cât de înfricoșător pare.
Într-o seară, plimbându-ne pe malul Senei, Andrei m-a întrebat: „Regreți vreodată că ai plecat?”
Am reflectat asupra ultimelor luni, asupra transformării mele, asupra libertății descoperite. „Regret doar că nu am făcut-o mai devreme,” am răspuns sincer.
A zâmbit și mi-a strâns mâna. Nu era nevoie de mai multe cuvinte. Amândoi știam că uneori, cel mai frumos început vine după un sfârșit dureros. Iar povestea noastră abia începea.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.