Bărbatul și-a alungat soția plictisitoare și fiul într-un sat “uitat de lume”, iar el s-a căsătorit cu una tânără. Dar când i-a întâlnit după trei ani în cel mai scump restaurant, a fost UIMIT văzând cum trăiesc ei…
Au trecut trei ani… Casa, desigur, a trebuit să o vândă. Pur și simplu nu și-o mai putea permite.
Și trebuia să trăiască din ceva. Banii obținuți au fost suficienți pentru a-și cumpăra un apartament modest cu o cameră. Iar restul l-a depus la bancă pentru dobândă.
Bineînțeles, nu putea conta pe luxul de altădată, dar cel puțin ar fi trebuit să-i ajungă pentru o viață destul de îndestulată. Și totul ar fi fost în regulă dacă banca nu ar fi dat faliment. Vladimir a reușit să obțină niște bănuți jalnici, asigurați de stat, dar partea principală a banilor săi a ars iremediabil.
A trebuit să-și găsească de lucru. Dar nimeni nu voia să-l angajeze. Cel puțin nu pe pozițiile care l-ar fi mulțumit.
Vladimir nu era obișnuit să economisească, așa că economiile lui modeste au început să se termine foarte repede. Atunci a fost nevoit să se agațe de orice muncă disponibilă. Când lucra ca încărcător, când ca măturător de stradă.
Tocmai trecea pe lângă restaurantul unde înainte putea lua prânzul aproape zilnic, în drum spre un alt astfel de serviciu temporar. Și dracu l-a împins să privească pe fereastră, pentru a se bucura măcar de priveliștea interiorului familiar. La ceea ce a văzut, literalmente a albit.
Scena care s-a desfășurat în fața lui Vladimir l-a adus într-o stare de șoc profund. La cea mai bună masă stătea fosta lui soție cu…
…fiul lor, Ștefan, acum un adolescent de cincisprezece ani, elegant îmbrăcat într-un costum ce părea făcut pe măsură. Alături de ei se afla un bărbat pe care Vladimir nu-l recunoscu, în jur de cincizeci de ani, cu o prezență distinsă și un zâmbet cald. Cei trei râdeau, într-o atmosferă de intimitate familială ce îl izbi ca un pumn în stomac.
Vladimir rămase împietrit, privind prin geamul restaurantului. Ioana, fosta lui soție, era de nerecunoscut. Femeia care odinioară i se părea banală și plictisitoare, acum strălucea. Părul ei, cândva mereu prins în coc auster, îi cădea acum în valuri elegante pe umeri. Purta o rochie de seară de un verde-smarald care-i punea în valoare silueta zveltă și bijuterii discrete, dar evident scumpe.
„Imposibil,” șopti el, nevenindu-i să creadă. Cum reușise Ioana să ajungă de la acel sat „uitat de lume” unde o trimisese, la această masă în cel mai scump restaurant din oraș?
Ca și cum i-ar fi simțit privirea, Ștefan ridică ochii și privi direct spre fereastră. Pentru o clipă, privirile lor se întâlniră. Vladimir văzu cum expresia băiatului se schimbă, cum zâmbetul îi îngheață pe buze. Îl recunoscuse.
Băiatul se aplecă și îi șopti ceva Ioanei la ureche. Ea își ridică privirea, iar ochii ei se măriră de surpriză când îl văzu pe Vladimir stând în stradă, cu hainele lui uzate și privirea încremenită.
Vladimir simți nevoia să fugă, dar picioarele refuzau să-l asculte. Ioana se ridică de la masă și se îndreptă spre ușa restaurantului. În câteva secunde, era în fața lui.
„Vladimir,” spuse ea, cu o voce calmă, nici urmă de surpriză sau resentiment. „Ce coincidență.”
El încercă să spună ceva, dar cuvintele i se blocară în gât. Cum putea să stea atât de demnă în fața lui, după tot ce-i făcuse?
„Arăți… diferit,” reuși el în cele din urmă să articuleze.
Un zâmbet subtil îi apăru pe buze. „Viața merge înainte, nu-i așa? Ai vrea să ni te alături? Tocmai sărbătorim admiterea lui Ștefan la universitate. A primit bursă completă la Medicină.”
Vladimir simți un val de greață. Fiul lui, pe care-l abandonase fără remușcări, ajunsese student la Medicină? Băiatul pe care-l considerase mereu mediocru?
„Eu… nu sunt îmbrăcat potrivit,” se bâlbâi el, conștient brusc de hainele lui ponosite și mâinile bătătorite de muncă fizică.
„Prostii,” spuse Ioana, cu o blândețe care-l făcu să se simtă și mai rușinat. „Haide.”
Ca într-un vis, Vladimir o urmă în restaurant. Ștefan îl privea cu o expresie rezervată, evaluându-l. Bărbatul necunoscut se ridică politicos când se apropiară de masă.
„Vladimir, acesta este Andrei,” îl prezentă Ioana. „Soțul meu.”
„Încântat,” spuse Andrei, întinzându-i mâna cu un zâmbet sincer.
Vladimir îi strânse mâna mecanic, simțind cum realitatea se prăbușește în jurul lui. Soțul ei? Când se întâmplase asta?
„Ia loc, tată,” spuse Ștefan, folosind pentru prima dată în ani acest cuvânt, deși suna mai mult a formalitate decât a afecțiune.
Vladimir se așeză, simțindu-se complet dezorientat. Un chelner apăru imediat, aducând încă un set de tacâmuri și un pahar.
„Cum… cum ați ajuns aici?” întrebă el în cele din urmă, incapabil să-și stăpânească curiozitatea.
Ioana schimbă o privire cu Andrei, apoi zâmbi.
„După ce ne-ai trimis în Dumbrava, am crezut că e sfârșitul lumii,” începu ea. „Dar s-a dovedit a fi cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla.”
„Dumbrava?” repetă Vladimir, neînțelegând.
„Satul ‘uitat de lume’, cum îl numeai tu,” spuse ea cu un zâmbet ironic. „Nu știai nici măcar numele lui, nu-i așa?”
Vladimir își coborî privirea, rușinat.
„Acolo l-am întâlnit pe Andrei,” continuă Ioana. „Venise să renoveze conacul bunicilor lui. Este arhitect.”
Andrei îi aruncă un zâmbet cald Ioanei înainte de a continua:
„Am angajat-o pe Ioana să mă ajute cu decorațiunile interioare. Are un talent remarcabil pe care, aparent, nimeni nu l-a observat până atunci.”
Vladimir își aminti vag cum Ioana încercase odată să-i arate niște schițe pentru redecorarea casei lor, iar el o întrerupsese, spunându-i să nu-și piardă timpul cu prostii.
„Acum, Ioana are propriul ei studio de design interior,” adăugă Andrei, cu mândrie evidentă în voce. „Unele dintre cele mai exclusiviste case din țară sunt decorate de ea.”
Vladimir se întoarse spre fiul său, încercând să proceseze toate informațiile.
„Și tu, Ștefan… Medicină?”
Băiatul încuviință.
„Da. Mereu mi-am dorit asta, dar nu credeam că e posibil. Andrei m-a încurajat să încerc.”
„Ștefan are o minte strălucită,” interveni Andrei. „A câștigat olimpiada națională de biologie anul trecut.”
Vladimir încercă să-și amintească dacă fiul său arătase vreodată interes pentru știință când locuiau împreună. Probabil că da, dar el fusese prea ocupat cu propria viață și cu aventurile sale pentru a observa.
„Și voi… locuiți în Dumbrava?” întrebă el, încă nevenindu-i să creadă că acel sat „uitat de lume” putea oferi asemenea oportunități.
„O parte din timp,” răspunse Ioana. „Am renovat vechea casă de la țară a familiei lui Andrei. E minunată, cu un atelier pentru mine și o bibliotecă imensă pentru Ștefan. Dar avem și un apartament aici, în oraș, pentru când am întâlniri cu clienții sau când Ștefan are nevoie să fie aproape de facultate.”
Masa continuă într-o atmosferă ciudată, Vladimir simțindu-se tot mai mic și mai insignifiant cu fiecare revelație despre viața lor. Ioana și Andrei încercau să mențină conversația la un nivel cordial, dar era evident că Ștefan îl privea cu o combinație de milă și resentiment abia ascuns.
„Și tu, Vladimir? Cum îți merge?” întrebă în cele din urmă Andrei, într-o încercare politicoasă de a-l include în conversație.
Vladimir deschise gura, apoi o închise. Ce putea să spună? Că după ce își părăsise familia pentru o femeie mai tânără, ajunsese să fie părăsit la rândul lui? Că pierduse tot – casa, economiile, statutul social? Că acum era nevoit să muncească ca măturător pentru a-și plăti chiria apartamentului micuț?
„Merg… înainte,” reuși el să articuleze în cele din urmă.
Ioana îl privi cu atenție, și pentru o clipă, Vladimir văzu în ochii ei o sclipire de compasiune. Îl cunoștea suficient de bine pentru a citi printre rânduri.
„Dacă ai nevoie de un loc de muncă,” spuse ea încet, „studioul meu angajează. Nimic complicat, dar e un început.”
Andrei încuviință, susținând oferta soției sale.
Vladimir simți cum i se umezesc ochii. Nu merita această bunătate. Nu după cum îi tratase.
„De ce ai face asta pentru mine?” întrebă el, vocea tremurându-i ușor.
Ioana îl privi direct în ochi, cu o demnitate care-l făcu să se simtă și mai mic.
„Nu pentru tine, Vladimir. Pentru Ștefan. Pentru ca fiul nostru să vadă că în viață, uneori, trebuie să fii mai bun decât merită ceilalți.”
În acea clipă, Vladimir înțelese tot ce pierduse. Nu doar o casă, nu doar stabilitatea financiară – ci o familie care ar fi putut înflori și sub îndrumarea lui, dacă ar fi avut înțelepciunea să vadă comoara pe care o avea deja.
„Mulțumesc,” șopti el, acceptând oferta și, odată cu ea, șansa de a-și reconstrui, poate, relația cu fiul său.
Când părăsi restaurantul câteva ore mai târziu, Vladimir mergea cu capul plecat, dar cu o sămânță de speranță în suflet. Viața îi dăduse o lecție dură, dar poate nu era prea târziu să învețe din ea.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.